Andrei Bibire

Sunt destule de tipuri de fani. De la cei care se dau rotunzi desi sunt capete patrate, ca stiu doua chestii mari si late despre un anume artist pana la cei fanatici ( Jihaaaaaaad) care neavand altceva mai bun de facut cu viata lor de cacat, si-o dedica cu pasiune pe altarul existentei idolului lor. De aici poti sari rapid in faza cu dezaxare si labilitate. Dezvolti obsesii, incepi hartuirea si stai beat de fericire, cu binoclul la ochi, ascuns in spatele tufisurilor din fata casei obiectului tau de adoratie, Maria Sa, Persoana Celebra.

Acum vorbim de “fanii” inmultiti ca sporii in latenta pe retelele sociale. Pe Facebook si Twitter, cel putin, dai lovitura daca esti un picut cunoscut, popolar. Ai fani, friends, folowersi si o tona de like-uri la orice silaba scrisa pe perete. Am deschis subiectul asta, pornind de la un caz particular. Cineva ( persoana importanta, nu spun cine ) , isi pusese la un moment o poza pe wall-ul de pe Facebook. Era o poza banala, de pe un teren de fotbal, intitulata, cum altfel, “Fotbal”. Si un ratacit de “friend” nu pierde ocazia sa se remarce si scrie la modul ” hehe, eu am fotbal nu stiu cand, in nu stiu ce zi…”. Si cui ii pasa?

Poate sunt mai chibit dar mi s-a parut deplasata reactia asta. Avem asa un vierme de invidie in noi, de adunam pizma la suflet pentru oricine iese in fata reflectoarelor, gata sa fie dezbaracat pana la piele si rasucit pe toate partile de ochii publicului anonim si nefericit. Toata lumea vrea sa fie faimoasa, sa fie cunoscuta, sa aiba popularitate, sa se lafaie in mocirla asta de barfe si zvonuri, creata la orice basina data de un star. Se ignora total reactiile adverse, derivate din statutul de persoana publica. Cea mai nasoala? Pierderea oricarei farame de liniste si a oricarui crampei de intimitate. Lasa ca trece. Ce ne trebuie noua viata privata? Am fost in umbra toata viata, vrem sa explodam, sa lasam lumea cu gura cascata.

Dar nu multora li se intampla metamorfoza respectiva asa ca ramanem resemnati la ale noastre, si, cand prindem ocazia, ne guduram si empatizam, chipurile, cu trairile si parerile vreunui om cunoscut, in speranta ca ni se intinde o mana si avem si noi parte de acele 15 minute efemere de faima si recunoastere.

Celebritatea insa consta in mult mai multe. Despre asta, cu ocazia unui post viitor.

The Roots a deschis o noua formula de a canta rap. E o formatie in toate regula cu instrumente live si solist/MC, Black Thought. Anul asta, in iunie, au lansat albumul “How I got over”. De aici extragem pesa asta in feat. cu John Legend, bunul lor amic. E pentru tonusul de care aveti nevoie pentru maine, ca inceput de saptamana noua. Enjoy:

N-as fi scris postul asta, daca nu m-as fi uitat recent la “Funny People” cu Adam Sandler si Seth Rogen. De fapt, m-am uitat pe jumate, ca l-am inchis, scarbit de la mijloc. E, probabil, prima “comedie” urmarita incruntat. Rar mi-a mai trezit un sentiment de mila/frustrare un scenariu cu asa pretentii patetice de umor. Asa de slab incat a reusit sa puna niste actori, destul de talentati de felul lor, intr-o ipostaza stinghera de elefant intr-un magazin de portelanuri. Si mai induiosator e ca cine a scris porcaria aia, a zis ca ia pontul daca il umple cu tot felul de aluzii si referinte sexuale. A sarit din lac in put.

Si nu doar filmul respectiv e la pamant. Pe partea de comedii, cam tot ce a iesit in ultimii doi ani ( ma refer la ce am vazut eu ) sucks ass. Nimic notabil, scenarii dezlanate, poante rasuflate si limbaj licentios cat incape. Nu stiu de ce au inceput toti sa faca filme cu strategii din astea ” Daca bag niste replici cu ass, pussy, cunt, fuck, dick, cocksucker, imi iese macar sa imi recuperez investitia pe film”. Poate e pe gustul americanilor, dar ma intreb si eu, cat le mai trebuie? Nu se poate realiza o comedie de Doamne ajuta oare si fara ca, cel putin jumate din replici sa fie despre futut? Se poate, dar, pana la urma, momentan, asa se scrie reteta ieftina a succesului.

Trist. In ritmul asta o sa ajungem sa plangem la comedii. Sa le plangem de mila celor care au fost intr-atat de cretini incat sa creada ca servim orice basina de film si ne pierdem timpul pretios din viata, urmarindu-le ineptiile de pelicule.

Gasca mare si nebuna de la Army of the Pharaohs nu se dezice nici de data asta. Cum sound-ul le e asemanator celor de la Jedi Mind Tricks, banuiesc ca pe instrumentalul asta si-a bagat coada un pic Stoupe, producatorul de la Jedi. Goood shit. Pesa e de pe albumul “Ritual of Battle”, lansat in 2007. Enjoy:

Azi venim cu ceva vintage, throwback pana hat in 2004. O pesa de pe “Tasty’, albumul lui Kelis. Kelis s-a combinat cu Nas, s-au casatorit, au facut un bebe, si pe urma au divortat. Acuma l-a pus pe saracu` om sa-i plateasca 50 de mii de dolari pe luna ca pensie alimentara. A dracului muieri. Ce faci, fata, cu atata purcoi de bani in fiecare luna? In fine, pesa e numai buna de numarat copii si facut bani , emana senzualitate prin toti porii si toate notele si acordurile. Cum zice si Kelis in ea ” I`ll lay my head down and I`ll make your body blast”… bine, bine, da` chiar 50 de mii de bistari pe luna, fata? Enjoy:

La cat ma pricep eu la beat-uri, nu prea stiu cum sa ii incadrez albumul Tronic din 2008, al lui Black Milk ( producer din Detroit), Lapte Gros asta. Suna sugrumat, taiat, ciuntit, dar parca ii prinzi ritmul, daca te chinui un pic. La pesa asta, in colabo cu Royce Da 5`9“, e aceeasi poveste, doar mi-a ramas infipt in cortex sample-ul, deci am tolerat mai bine sound-ul experimental. Enjoy:

P.S. Ieri am omis sa pun track of the day, asa ca Big Boi e pentru ieri, Black Milk e pentru azi.

In afara de calitatea evidenta de mijlocitori, intermediari ( cu sau fara comision, depinde de cat de mult nu poti sa vezi padurea de copaci ), manastirile ( si bisericile, dar nu ma refer la ele prin prisma subiectului articolului) mai au si alte functii. Nu vorbesc de calitatea de obiective turistice. Multe manastiri, ca forme de autogospodarire si de centre de economie inchisa ( dar nu dirijata sau centralizata, pentru ca nu se pupa cele doua ideologii specifice ) trebuie sa isi autointretina cele cateva suflete ratacite, care inca mai bantuie pe acolo. Asa ca, din pamant, din piatra seaca, multe s-au transformat in adevarate microferme, cu septelul si serele de rigoare.

Asta e necesar totusi, cu toate ca donatii grase se fac, iar duhovnicii agata regulat diverse spagi “divine” ( ca sa intre in contact mai cu spor cu Domnul de sus, de parca chiar ar ajuta asta pe donator ) deghizate in pomelnice si alte “contracte” de rugaciune pentru sufletele noastre atotpacatoase. Dar, pana la urma, si preotii e oameni si tre sa mananca si gura lor o paine. Din moment ce n-am ajuns inca in vreun post de CEO manastiresc, n-am de unde sti daca le sunt suficiente resursele de bani ( supranumiti de altfel “ochiul dracului” in argoul crestin ( sic! ) ). Dar urmatoarea schema de afaceri infloritoare mi se pare perversa.

E vorba de traficul cu tot felul de chinezarii ieftine ( ups, pleonasm intentionat! ) practicat in orice centru de chemare al ajutorului de sus. Stiti despre ce e vorba. Cu toate ca se leapada de orice chestie legate de bani, ca deh ei, au alte prioritati mai nobile, pochii au prins nisa de turisti evlaviosi si le prezinta marfa ca la piata.

Bine, hai sa zicem ca lasam la o parte cartile si casetele de muzica religioasa. Dar o iconita cu leduri sau un Hristos de plastic ordinar te fac sa te simti cu adevarat pazit de rele, nu? Nu conteaza ca sunt niste kitsch-uri penale, oricum, toate sunt “sfintite” si automat au primit harul Domnului asupra lor, cu TVA deductibil.

Hai sa fim seriosi. Ce natie de valoare pot avea asemenea produse scoase pe banda rulanta, standardizate, exact cum a facut Henry Ford cu masinile, modelul Ford T, prima oara. Orice scoti si vinzi in procedeul asta, isi pierde automat presupusa “incarcatura” celesta si devine un simpul obiect fad, de prost-gust. Dar strategia e buna, lumea le cumpara de suveniruri pretioase si le plaseaza pe unde pot prin casa, sa fie impacata cu gandul ca si-a facut datoria…”sunt sigur cumva ca, daca am cumparat acest minunat crucifix din panza, am ajutat manastirea, implicit, se ingrijeste Dumnezeu si de mine”. Bravos, natiune! Iar imi vine cu ocazia asta in minte ce spunea un filosof roman despre Dumnezeu, ca la cate rugi si cereri primeste pe secunda,cel mai probabil ca i s-a acrit pana acum de oameni ca de mere padurete, de la atata cersit. S-a plictisit de noi.

In fine, n-are rost sa cobim, sa vorbim de rau, sa-i banuim pe preasfintii de interese prea mercantile pentru haina lor preoteasca. Sa ne bucuram in schimb ca avem o noua rasa de IMM-uri, o noua specie de SRL-uri: MRL-urile – Manastirile cu Raspundere Limitata.

Ia spuneti, ce v-ati luat voi dragut ultima oara, de la o manastire din asta, stil supermarket?

Din februarie 2001, Google aka Big G a facut o serie de achizitii extrem de interesante. Baietii de la scores.org au facut un research si au creat o imagine in care explica fiecare achizitie in parte si motivul pentru care a realizat respectiva achizitie.
Din tabelul respectiv observam ca cea mai scumpa tranzactie efectuata de Google a fost achizitia Doulbleclick cu 3,1 Miliarde de dolari, urmat de Youtube cu 1,65Miliarde $.
Smecher…
Dar va las cu imaginea promisa:

Da-ti click pe imagine pentru a vedea toate achizitiile.
Via Scores.org

De albumul lui Big Boi, nu am avut ocazia sa vorbesc aici. Se numeste Sir Lucious Left Foot Son Of Chico Dusty ( whatever this could mean, he knows better ), a iesit la suprafata luna trecuta si suna excelent pentru zona aia de Sud, atat de draga mie, cu stilul ala basit de crunk. Ia sa auzim si o proba. Enjoy:

“…and with a fist full of your girlfriend`s hair…I`ll roll on tonight, for yo` sorrows…”

Daca tot e mare tambalaul cu retelele sociale din vremurile noastre, isteria FbTw, ce s-au gandit doi omulet sa faca ei?. S-au gandit, in primul rand sa faca cum e trendy in ultimul timp, o aplicatie pentru iPad, si inovativ, in al doilea rand, pentru ceeea ce reprezinta programelul respectiv.

Ideea e asa: se iau fluxurile de stiri de la friends/followers de pe Facebook si Twitter, asa ca in loc de lista aia obositoare de link-uri, aveti fragmente din articole, poze, prezentate exact cum ar aparea intr-o revista obisnuita. O revista in care voi va alegeti continutul. Si cum iPad-ul e touch screen, imitati miscarea de a intoarce o pagina, si ati schimbat fila.

Stiti ca, daca consideri ca ai oameni importanti de urmarit pe Tw, e de-amboulea sa stai geana si sa clickaresti la nesfarsit pe ce posteaza omu`. Insa nu toata lumea care colectioneaza feed-uri de Tw, face reviste. Puteti sa-i ziceti un nou pas pentru jurnalism.

Acuma, totul e bine, dar apar discutii in legatura cu niscai neajunsuri. Coninutul nu ii apartine lui Flipoard. Si de asta, la cateva ore dupa lansare, a inceput onlineu` sa zbarnaie sa nu care cumva sa le fie considerat produsul ilegal pentru ca sterpeleste continut din alte surse. Seful de la ei zice ca nu este cazul pentru ca Flipboard ia doar niste mici fragmente si da si link catre “izvor” deci, nu e rost de complicatii pe drepturi de autor.

Ca reactiii, peste asteptari. Dupa primele 20 de minute de la lansare, deja serverul celor de la Flipboard a crapat subit de la atatea comenzi. Seful a fost nevoit sa isi pune clientii pe lista de asteptari. Mai mult, in primele 4 zile, l-au sunat vreo 150 de companii de media, doritoare de Flipboard. Se intrevad vremuri bune. De scos un ban, de bagat o reclama langa articol, de impartit profitul din publicitate cu publisheri-i este loc, deci se pot genera si planuri de afaceri.

In concluzie, treaba e buna. Un link scurt sa vedeti minunea.