In 1992, Lonnie Rashid Lynn, atunci cunoscut sub numele de scena de Common Sense isi facea debutul cu albumul “Can I Borrow A Dollar?“. Reactia publicului a fost cam absenta spre dezamagitoare, insa Lonnie se bagase in the game pentru longevitate, nu s-a lasat deziluzionat, si in `94 a venit cu creatia numarul 2, “Ressurection“, iar atunci s-a produs declicul, si Common a inceput sa fie apreciat o idee mai aproape de adevar. O mare parte din succesul albumului secund i se datoreaza insa si producatorului cu care Common s-a anturat pentru majoritatea pieselor, No I.D. A fost o formula castigatoare, asa ca, arc peste timp, 17 ani mai tarziu, dupa doua semi-rateuri reprezentate de “Electric Circus” in 2002 si “Universal Mind Control” in 2008, Common s-a decis sa reinvie strategia din `94, si s-a incuiat iar doar cu No I.D. in studio. Rezultatul s-a numit “The Dreamer, The Believer“, a iesit in decembrie anul trecut si a incununat in glorie un an bun pentru hip-hop.

I-a luat destul timp lui Common pana sa isi atinga statutul de unul dintre cei mai apreciati MC-ii. A avut parte de cateva coborasuri pana s-a intepat care e echilibrul corect intre incercarile lui mai avantgardiste si originile sanatoase de battle rap. Si deschidem cufarul cu melodia “Sweet“, care a deschis cutia Pandorei cu vrajba intre Common si Drake, pentru ca canadianu` a considerat ca este atacat indirect. In fine, e irelevant. Ce e important e ce se intampla pe “Blue Sky” unde Common reuseste in doar 4 minute sa acopere un intreg alai de domenii, atacand beat-ul cu un flow scurt, forjat cu finete, plin de punchline-uri ce merita rewind. Cantecul se incheie cu o secventa distorsionata ce aduce cu un vis, asezata in straturi pe o fundatie sonica. De fapt, acest “zid” audio e prezent la baza oricarei melodii de pe album. Apoi, pe “The Dreamer“, Common imbina cumva rime despre bani si eliberare universala, fara sa para iesit in decor. Adica e ceva sa combini in aceeasi melodie referinte pentru Ferrari langa aluzii catre opera Mayei Angelou, una dintre cele mai proeminente voci din cultura persoanelor de culoare.

Frigandu-se cu cele doua albume de care vorbeam mai sus, Common a invatat cum sa impinga limitele, fara sa se indeparteze prea mult de “casa”. Pentru orice experiment de pe “The Dreamer, The Believer”, exista un punct de balansare, asa cum e “Ghetto Dreams“, un banger ca la carte. Pe un beat mustind de bass forte, Common il aduce pe prietenul lui legendar, Nas, sa scuipe despre “big booty bitches” ( asta e un fel de model de femeie cu fund generos, la care viseaza orice rapper negru care se respecta). Totodata, imnul asta al ghetoului e menit sa inchida gura oricui mai indrazneste sa-l eticheteze pe Common ca fiind soft si emotiv. Revenim la “Sweet” cu ocazia asta, unde Common e suparat si o da mai dur, asa cum nu il auzisem de multi ani incoace. Melodia e un tir de sageti aruncate inspre stadiul actual al peisajului hip-hop, si o reiterare a faptului ca Common ar trebui inclus in categoria “one of the best who ever did it”. Si daca dupa rafalele astea de bravada, braggadocio shit, dam de “Gold“, ce creeaza o stare placuta, de lenevie, gen duminica dupa-amiaza, nu ar trebuie sa va sune fortat sau ipocrit. E doar vorba de multiplele fatete ale aceleasi persoane complexe.

Nu e prima oara cand un singur producator se ocupa de executia audio a unui album de la Common. “Be” si “Finding Forever” au fost mesterite in totalitate de Kanye West. Aici insa e alta mancare de peste. E creatia lui Common in aceeasi masura in care e si creatia lui No I.D. Cel din urma reuseste sa desfasoare o enorma arie de sunete, de la vibe-ul cinematic creat de pian de pe “The Believer” pana la petrecaretul “Celebrate“, asigurand in concomitent o idee de coeziune si continuitate. Cei doi veterani au realizat un volum de creatii ce trebuie apreciat la justa lui valoare. Pentru asta merita un loc printre cele mai bune albume ale anului. E vorba totusi despre o legenda ce s-a intors si a facut ce stie el sa faca mai bine: hip-hop.

Rating: 4.75 din 5.

O mica erata: De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, “Ressurection” nu a fost in totalitate produs doar de No I.D.; pe “Be” a mai livrat si J. Dilla niste beat-uri, prezent si pe “Finding Forever, unde si Will.I.Am a produs o piesa, soooo, “The Dreamer, The Believer” e singurul album unde Common colaboreaza cu un singur producator. Macar din punctul asta de vedere, e un album unic din discografia MC-ului din Chi-Town.

Cloth

Sweet ( eu tin cu Common evident, Drake poa` s-o suga pana da in sughituri din partea mea )

Raw ( How you like it )

Related posts:

1. Talib Kweli – Get By

Sisu, Cedr2yk, Pacha Man, Dragonu`, sau in 2 cuvinte, Haarp Cord. Cred ca Cedrea a ales numele trupei, ca lui ii place de regula sa urle intens la cei aflati la putere. Albumul se numeste “Dragoste sau Frica”, iar “Titani” in colaborare cu CTC e ca un buldozer care sapa nemilos in fundatia cu competitori.

Ma intorc la Raku, are doua albume pe 2011, deci cinstim si “Emite Semnale” si dam partea leului la “Cautand” in colabo cu Ombladon:

Praetor s-a apucat serios de facut treaba, a urmat traseul cu constanta si a revenit si anul asta cu un album, “Restul pastreaza restul”, de unde ascultam “Hiroshima”, instrumental lucrat de maestrul Keri:

Dupa 2 ani in Olanda unde a invatat meserie pentru productie, Subsemnatu a venit inapoi in tara, unde, dupa alti cativa ani si niste grame trecute peste el, a scos “Nu strica muzica”, dam spre ascultare remixul in mod extended play, de la piesa cu acelasi titlu, tovarasi de microfon C.I.A., Estrada si Stripes:

Subcarpati e definitia de rap cu influente etno, hibridul castigator, Bean a gasit calea prin care pot digera muzica populara, iar anul asta a mai gasit o cale, “Culese din cartier Vol. 1″, unde folclorul s-a reinventat prin osmoza cu genuri de muzica cu care n-ar fi avut in veci nimic in comun, ca de exemplu, muzica electronica, aplauze pentru initiativa si pentru idee, numa` ca nu stiu ce sa aleg din playlist…mergem pe felia “emo”:

Spre deosebire de Puya, reincarnarea lu` T-Pain.ro, Sisu si-a vazut de treaba si a evoluat, si asta s-a vazut din ce a scos din 2009 pana in prezent. Albumul “Temnita Luminii” e a doua parte din trilogia planificata, care ar trebui sa se incheie cu “Marea Evadare”. Se pare ca ultima bucata va mai intarzia nitel, Sisu fiind retinut momentan cu niste treburi pe la “facultate”. Urmeaza “Stare de spirit”, Sisu liber!:

M-a traznit recent ca miscarea din jurul Specii e cumva asemanatoare cu frenezia din State din jurul gastii Odd Future Wolf Gang, in rest, baietii si-au croit calea lor in hatisul muzical romanesc, “Usile, Vol. 1″ va prezinta “Vezi”, bucata solo de-a lu` Chimie:

De pe “Inspectia Tehnica Periodica” de la Deliric1 alegem cumva previzibil piesa reprezentativa, “Negru”, insa conceptul din spate era neatins pana la Del, si, apropo, sunteti niste crestini urati:

In privinta lui Cheloo as avea multe de scris, ca rezumat simt ca Parazitii isi pierd stralucirea pe masura ce trece timpul, nervul si zvacul de odinioara devine din ce in ce mai absent. Spun asta cu un regret adanc, fiind fanul care le-a memorat cel putin o mie de versuri, dar care s-a oprit de la “Slalom printe cretini” incolo. Pentru perioada lor de glorie, 2001-2007, “Slalom printre cretini” a sunat ca un cantec de lebada pentru ce a reprezentat trupa Parazitii. In fine, ma ia nostalgia inoportun. Cheloo a dat drumul la albumul solo nr. 3 “Celcareuraste”, in martie, anul asta. “Act 1″:

Deocamdata cam atat. Daca e sa fie inca si partea a doua, ramane sa mai scotocesc prin colectie. Sa ascultati cu placere.

Related posts:

1. Top 20 de piese romanesti 2011 – partea a II-a
2. Top 20 piese 2011 – partea a II-a
3. Top 20 piese 2011 – partea I

9. La cum pornise din block-start-uri, J. Cole se anunta ca pretendent la tronul pe care sta cel mai bun rapper din aripa tanara. “Cole World, The Sideline Story” a avut reactii amestecate. Se asteapta urmarea. Pana atunci, dintre piesele ce ies in evidenta, ar fi de ales “Lost Ones”, pentru perspectiva unica in care e abordata personificarea tipei care ramane insarcinata pe neasteptate si e pusa in fata dilemei: avort sau nastere? Dar urechea mea vrea si instrumental solid, asa ca mergem pe mana “God`s Gift”:

8. Stoupe a plecat de la Jedi Mind Tricks. Vinnie Paz l-a readus in trupa pe Jus Allah, care pare o copie fidela a stilului de a livra a tovarasului sau alb. In fine, baietii au incercat sa suplineasca absenta amprentei definitorii pe care si-o lasase Stoupe la productie. In mare le-a reusit. “Violence Begets Violence” si “Design in Malice”, la butoane Mr. Green:

7. XV nu a “explodat” inca in atentia publicului anul asta. Baiatul o merita din plin, merita mai multa apreciere si recunoastere. In asteptarea albumului de initiere, ne-am incalzit cu un mixtape “Zero Heroes”, de pe care prezentam “Textbook Stuff”:

6. Childish Gambino a ales trendul invers. E un actor/rapper nu rapper/actor. Pe langa asta mai face si stand-up-uri si e si autor. Si a decis sa isi faca intrarea in lumea hip-hop cu “Camp”. Albumul suna aparte, si “Bonfire” are un beat spasmodic, de-ti vine s-o dai in epilepsie cand il simti. “I made this beat retarded, so I`ll call it a slow jam/ You can fuckin` kiss my ass, human centipede”:

5. Cu toate ca Atlantic Records l-a mutilat pana l-a facut aproape de nerecunoscut, F.U.B.A.R., “Lasers”, al treilea album al lui Lupe Fiasco mai beneficiaza de ceva diamante in namol. Ca de exemplu, “All Black Everything”, unde ni se imagineaza o lume ideala, libera de rasism si de faptul ca sclavia ar fi existat vreodata. Bine, Lupe duce gandul mai departe dar nu ma bag:

4. Desi consider ca No I.D. si-a cam stricat beat-urile pentru un rapper care mi se pare “more gimmicks, less substance”, albumul de debut al lui Big Sean “Finally Famous” a produs un hit monstru estival “Marvin Gaye &Chardonnay”, “this is the fuckin` anthem, get it? the fuckin’ anthem”. Toata S.U.A. a fredonat “hol` up, hol` up, hol` up”:

3. Dupa 3 ani de pauza, Game, fostul The Game, stiti voi, ala cu fluture, stea, tarnacop, cal cu manere, L.A. etc. tatuate toate pe fata, una peste alta, a scos The R.E.D. Album ( Red, de la culoarea celebrilor Bloods din L.A., din randurile carora Game se pretinde a fi, desi mai zice ca poate fi si Crip, dusmanii de moarte ai celor din Bloods, imbracati in albastru, depinde de imprejurari, asta da membru adevarat de banda ). In fine, albumul e binecuvantat de unul dintre cele mai tari intro-uri auzite vreodata, “The City”:

2. Anul asta s-au purta visele. Looptroop cu “Professional Dreamerz”, Common cu “The Dreamer, The Believer” sau CunninLynguists cu “Oneirology”. Din nou, un album ignorat dar care mi-a ramas la inima. Onirologia e stiinta care se ocupa cu interpretarea viselor. “Darkness ( Dream On)”:

1. Aceasta masina de hip-hop neobosita care scoate materiale pe banda rulanta, cu o etica de munca remarcabila, Statik Selectah, si-a facut rondul si in nume personal si a venit cu “Population Control”. De aici, dupa o selectie riguroasa, extragem “Black Swan”. Statik a strecurat in spatele kick-urilor si a snare-urilor un sample genial care te inunda de melancolie. In plus, sa auzim si doua voci feminine in this men`s world, Rapsody si Nitty Scott, MC:

A ramas un maldar serios de piese pe dinafara, dar am scris si am pus si eu in functie de cum mi-a venit la mana. Data viitoare trecem la topul romanesc. Enjoy!

Related posts:

1. Top 20 piese 2011 – partea I
2. Top 20 de piese romanesti 2011 – partea a II-a
3. Top 20 de piese romanesti 2011

20. Danny Brown/Black Milk – “Black&Brown”. Danny e una dintre revelatiile personale gasite recent. Ignorance at its best, are o gura spurcata, n-are nici o jena, timbru vocal specific, de copil razgaiat care se caca la usa ta si suna sa iti ceara si hartie. Piesa e de pe albumul “Black&Brown”, in colabo cu Black Milk, producator/MC din Detroit. E scurt, da` bun. Piesa asta incheie tracklistu` si o incheie in glorie. A se asculta la potential maxim auditiv intru sfanta prajire a subwoofer-ul din masina. Let`s ride:

19. Alta revelatie, Action Bronson. Gras, ras in cap, barba roscovana, de sihastru irlandez, iubitor de verde, gurmand pana la Dumnezeu. Ce conteaza, this boy can spit. Aici avem “Cliff Notes” de pe “Well Done”, album in joint-venture cu Statik Selectah, Statik care livreaza aici un beat a la DJ Premiere. Am ales-o la intamplare, tot albumul e bun:

18.Hai si una de la Drake, mai ales ca a agatat nenorocitu` dracu` un instrumental grandios de la Just Blaze, un instrumental la care oricarui MC i-ar fi curs scuipatul din gura ca sa scuipe pe el, pun intended. E de pe “Take Care” albumul 2 al canadianului cu boala pe pulovere stridente care iti rag in retina. Acompaniat pe melodie de Rick “Officer Ricky” Ross, “Lord Knows”:

17. Revelatia suprema a anului, Kendrick Lamar, de pe unul din albumele care s-a invartit constant in playlist “Section.80″. I-a dat J. Cole un negativ de iti face pisica planking. Put three fingers up, HiiiPower:

16. Pam pam pam, reunire de clasa Bad Meets Evil, Eminem si Royce da 5`9“, dupa 12 ani. Trebuiau adusi la Surprize, Surprize; “Welcome 2 Hell: The Sequel”. Primul single, “Fast lane”, a lasat multa lume cu gura cascata de cata “chimie” inca persista in combinatia celor 2 MC la microfoane. Mostra de vers “bolnav” :” I`m agitated, aggravated, to the point you don`t suck my dick, then you`re gonna get decapitated, other words, if you don`t give me fuckin` head, then I`ma have to take it”:

15. Nu putea sa lipseasca “Watch The Throne”, Kanye West si Jay-Z, “Niggas in Paris”, smash-hit ce ajuns sa fie pus pe bis si de 8 ori in turneul de promovare.

14. De pe unul dintre cele mai subapreciate si nebagate in seama albume din 2011, Torae – “For The Record”. Line-up-ul de la productie era aproape prea frumos sa fie adevarat, dar nici Torae n-a coborat stacheta. Alt album uzat pe margini de la sesiunile de play. Din gramada alegem un ” What It Sound Like”, beat mesterit de !llmind.

13. Atmosphere ( Slug si Ant ), un duo mai aparte cu un sound specific. Detectez ceva urme de folk in el. Slug, taticul metaforei extinse, degraba potentator de nostalgie si melancolie. Albumul e “Family Sign”, piesa e “Ain`t Nobody”, e cu muzicuta .

12. Common si-a revenit dupa derapajul “Universal Mind Control”, l-a cooptat din nou pe No I.D. sa-i execute toate piesele, ca pe vremuri ( “Ressurection”, `92, mai exact ) si copilul-minune rezultat poarta numele de “The Dreamer, The Believer”. Se bate deja pentru titlul de albumul anului, si pentru trofelul suprem “album clasic”. Totul curge lin pe el, dar piesa asta “Blue Sky” e o compozitie de exceptie.

11. La albumul asta se merita o recenzie separata, dar pana atunci, let me give you a little sneak peak. The Roots, “undun” si melodia e “Make My”. Albumul e orientat dupa un concept unic, si atat, restul ramane pentru recenzie.

Data viitoare vedem si care-s “finalistele”. Auditie placuta.

Related posts:

1. Top 20 piese 2011 – partea a II-a
2. Top 20 de piese romanesti 2011 – partea a II-a
3. Top 20 de piese romanesti 2011

Avand in vedere ca colosii industriei online tot cauta sa se arda la gioale, mai fatis sau mai subtil pentru dominatie suprema, Google a cantarit situatia si a zis sa incerce un tackling si pe sectorul asta. Pe 16 noiembrie, a fost lansat Google Music. Intentia nu e vizibil de a le cara niste picioare in spinare celor de la Apple si de a-i detrona, dar celor de la Google le surade ideea de a mai debloca niste venituri din stransoarea pe care o exercita Apple asupra consumatorilor de entertainment. Pe langa Amazon, si Google se straduie sa creeze retele proprii in care sa isi prinda fanii, un fel de habitate proprii, in care produsele se creeaza in stransa corelatie cu serviciile conexe. Scopul e ca consumatorul sa fie retinut in sistem si sa nu-i mai pese de alti pretendenti. Apple a demonstrat ca muzica digitala e generatoare de malai, asa ca Google vine tare din urma sa muste din felie. Atat de la Apple, cat si de la Amazon.

Ca preambul, Google a iesit cu Music Beta, anul asta, serviciu destinat doar pietei americane. Aplicatia iti oferea un fel “lada de zestre” digitala, aici fiind vorba de zestrea ta muzicala. Se incarca muzica pe server si apoi putea fi ascultata de pe orice computer cu conexiune la Internet sau, of cors, de pe orice telefon dastept cu Android pe el. Limita de incarcare moca e la 20.000 de bucati in cloud-ul de la Google. Pe langa asta, s-a planuit si un nou magazin online de muzica insurubat in Android Marketplace, stiti foarte bine, bazarul de aplicatii pentru OS-urile de la Google. Se urmareste sa se adune vreo 13 milioane de melodii digitale, care vor putea fi achizitionate si adaugate in fonoteca personala de oricine poseda un cont Google.

Acuma, miscarea e cam tardiva din partea Google. Cei de-acolo spera insa ca angrenajul noului habitat va fi de ajuns incat sa se micsoreze distanta, desi Apple si Amazon au facut cateva ture de pista in avans. Se pariaza pe succesul in crestere a Android care ajuta la audienta generala la Google+ care tre sa dea imbold la vanzari. Daca cineva cumpara melodii individuale sau albume de pe noul magazin online, poate sa dea sfoara in tara pe Google+ sa-si cheme si prietenii sa faca auditie o data la ce s-a cumparat. In oferta s-au aninat si melodii moca de la Coldplay sau Rolling Stones ca nada pentru cei interesati sa le incerce noua jucarie.

Ajungand la partea de fezabilitate, Google inca se lupta sa carpeasca niste gauri. Barosanii din industria muzicala inca nu sunt in consens si nu i-au dat toti binecuvantarea. Warner Music Group, de exemplu, inca nu e convins sa semneze. Si e peste greu. Apoi, tre sa-ti incarci melodiile manual, ad manum. Asta e combinatie depasita si arhaica. Apple a lansat de curand iTunes Match, o smecherie care pentru 24,99 de dolaaaaari pe aaaaaan ( Jiji style ), scaneaza ea frumusel ce posezi prin cufar, si daca gaseste o copie de calitate respectabila o transfera automat in serverele Apple. Si daca ai mormanul de melodii si te pasioneaza anumiti parametri calitativi, apreciezi aceasta initiativa.

In plus, Apple si Amazon sunt vulpi batrane in domeniu, ca doar activeaza de ceva timp pe aceasta piata. Cat timp Google s-a ocupat de vanzare de publicitate online catre companii, astea doua si-au dezvoltat sistemul de a inhata banii oamenilor eficient si simplu. Apple are la pusculita deja vreo 200 de milioane de conturi pe iTunes, completate la pachet cu detaliile cardurilor de credit.

In concluzie nu i s-ar acorda lui Google prea multe sanse sa dea Apple jos de pe tron. Totusi, Google a aratat ca nu se da inapoi daca e vorba de o tranta voiniceasca pe piata bunurilor de consum. Experienta Android, care a devenit un OS dominant pe piata de smartfoane, da un plus de legitimitate pentru noua ambitie a gigantului online. Cum ar veni, cum zicea si Busta Rhymes, intr-o piesa “Respect my conglomerate, bitches”.

PS: Vad ca ma tot jeliti ca n-am mai scris de-o saptamana, era sa-mi pice o lacrima de induiosare de nu v-as fi stiut mai bine, banditeilor. Am somat intr-adevar, dar tot am avut timp sa produc recenzia asta de concert.

Related posts:

1. Google se pregateste de un mic smotru
2. Achizitiile facute de Google
3. Despre Google Sites (1)

Cam asa s-ar descrie si traseul lui Yelawolf, un rapper alb, plin de tatuaje, cu o freza fututa, din Alabama. La inceputul anului, la pachet cu Slaughterhouse, Eminem i-a intins mana salvatoare. L-a semnat la Shady Records. Faptul ca a devenit protejatul unui nume imens din industrie l-a propulsat pe Yela in atentia publicului larg.

Yelawolf mai avusese un deal esuat cu Columbia Records. Totusi, trecand prin tot tumultul asta, timpul scurs l-a ajutat sa-si imbunatateasca calitatile de rapper si de scriitor, si i-a dat ragaz sa-si formeze o identitate proprie. A urmat drumul corect. Cand bosii unei mari case de discuri incearca sa te remodeleze si cand lumea se intreaba pentru a mia oara daca ai ce cauta in hip-hop cu adevarat, poti sa cedezi si sa te transformi intr-o versiune de nerecunoscut, sau poti sa insisti sa ramai tu, sa isi sustii personalitatea si mai zgomotos si mai agresiv. Iar nevoia de a arata degetul mijlociu cu orice pret asteptarilor celorlalti a triumfat in cazul lui Yela. Asa ca pe 21 noiembrie, a fost lansat Radioactive, albumul prin care lumea face din nou cunostinta cu Yelawolf, cu omul trecut prin toate furcile caudine ca sa ajunga sa se expuna neschimbat in fata publicului.

Titlul albumului e ambiguu. A fost gandit sa fie cel mai radio-friendly, dar in acelasi timp, si cel mai radio-hostile. Un oximoron tipic pentru faptul de a demonstra cat poti sa intinzi coarda cu identitatea ta ca artist.

Primul single, Hard White, presarat cu urletele in stil crunk ale lui Lil Jon, posedand un beat hipnotizant, si avand potential de a arde orice membrana in boxele din cluburi, reprezinta conexiunea dintre rap-ul de periferie si hit-ul de club, versuri country de bubuit in nopti de dansat. Al doilea single, Let`s Roll incearca acelasi procedeu, doar ca pe invers. Recrutandu-l pe Kid Rock, care a renascut, gasindu-si loc in spatiul dintre rock si muzica country, melodia se muleaza cameleonic in a putea fi ascultata oriunde, de la pistele din circuitul Nascar pana la soundtrack-ul de la NBA.

Dar riscurile se duc mai incolo. Avem The Hardest Love Song in the World, unde, pe un riff percutant de chitara si un refren “matasos”, Yela descrie cum ” he`s fucking his girl while wearin` a Jason mask”. Langa el se alatura Good Girls ( melodia cu cea mai mare infuzie de R`n`B de pe album ). Nu te-ai astepta la asa ceva. Cum soft suna si Write Your Name. Sunt mesterite pentru rotatie la radio, dar Yela e capabil sa faca radioul sa vina la el, nu viceversa. Putea sa plaseze pe hook, la “Good Girls”, un Bruno Mars sau un Trey Songz, dar nu, el il alege pe Poo Bear. Pentru “Write your name”, merge o Rihanna la vocalize, nu? Nu, Yela o pune pe Mona Moua. Nu stiu care-i treaba cu fata in cauza, dar are o voce incantatoare. Exista si o piesa numita chiar Radio. Incercare de penetrare la Billboard? Pe dracu`, in melodie, Yela ia in tarbaca creatorii de playlist-uri de la radio, ca nu au tupeu sa puna si piese adevarate de rap gen, “wouldn`t kill you to put some Black Star on, for instance”. Si are dreptate, majoritatea posturilor de radio americane care se bat cu pumnul in piept ca difuzeaza rap, pun numai infectii ce numai rap nu se pot chema.

A nu se a judeca dupa aparente insa. Radioactive are si componente din industria grea. Growing up in the Gutter, e doza de intuneric in care ni se reaminteste ca violenta si abuzul nu tin cont de rasa sau pozitie geografica. Mai e Get Away, unde ni se livreaza tipul standard de flow in care Yela da impresia ca uita sa respire. Si daca, dupa cum se numeste, Slumerican Shitizen ( in colabo cu Killer Mike ) ati avea impresia ca suna murdar, ati ghicit. E pe atat de obscen pe cat pare. Iar, boss-ul Eminem sare si el pe Throw it up sa ii dea inca un co-sign, si Yela reuseste sa-i faca fata. Eminem pe o piesa de Southern rap. Da, se poate.

Exista artisti in rap care forteaza in permanenta limitele. Cel mai relevant exemplu e Kanye West. Radioactive se strecoara in aceasta categorie. A redefini cum suna un album de rap. Partea amuzanta e ca albumul redefineste si modul in care suna Yelawolf. Partea si amuzanta e ca Yelawolf nu poate sa sune decat ca Yelawolf. Chiar nu poate fi comparat cu oricine altcineva.

Trivia. Omul e un skater inrait si are niste show-uri live dementiale, in care nu ezita sa apeleze la diverse giumbuslucuri cu placa direct pe scena.

Hard White ( Up in the Club ) / Lil Jon

Throw It Up / Eminem/ Gangsta Boo

Write Your Name / Mona Moua

The Hardest Love Song In The World

Related posts:

1. Unde e Track of the day?
2. Mi-am tras playlist

CTC nu mai are nevoie de nici o prezentare. E o trupa de 3 MC ( Doc, Deliric1 si VD) plus un DJ, DJ Paul, sudata prin `97 – `98, avand ca sediu de formare, Parcul Tineretului din Berceni. Trupa a reprezentat un fanion in termeni de underground romanesc. Poate si din cauza apartenentei la “subsol”, prima si unica aparitie oficiala pentru un album de-al lor s-a produs in 2005, cu “Dificultati Tehnice”. Un album compilatie, pentru tot materialul scos pana atunci. Din 2005 pana in 2008, profilul lor public a fost destul de subtire. In 2008, Deliric1 a mai scos 3 materiale in format de maxi-single, No Love ( versuri in engleza), Mascalzoni Latini ( versuri in italiana) si Solutii Extreme ( versuri in romana), cu Deliric sub titulatura de Jupiter ( denumirea lui de producator ).

In rest, CTC-ul a mai nasit o pepiniera de artisti sub titulatura de Facem Records, “mai mult decat un grup de tovarasi ce rup”, Cedr2yk, Aforic, Carbon, 2012, nWanda, DJ FaiboX, DJ Sauce, DJ Grigo, DJ Paul, all the good stuff. Per total, reuniunea de clasa de acolo arata cel mai bine din ce exista la noi, ca parere personala. Si din creuzeut aparu Doc…

Context personal: Doc si-a asumat pariul la moda in vremurile prezente. Acum un an, la un pai, a decis: renunta la job-ul banos, dar solicitant la rupere din cazinou si se concentreaza ca un cub Knorr exclusiv pe muzica. O da, o da, nu iese, nu iese. Atunci “Lucrare de Control” intra la incubat. Doc e si insurat, e cu familia la zi, deci decizia a atarnat mai greu decat in cazul unui holtei pasionat de a scuipa fin. Balanta sensibila, dar inima era deja luata in dinti, cu sau fara artere. Platim si noi cu talent niste rate la banca cu ce scot de pe album? Sa speram ca da.

Context muzical: SDSC-ul a deschis seria proiectelor solo de la CTC. “Monstrul pe baza de cox si shaorma”, ITP, “Inspectia Tehnica Periodica”, a iesit la lumina asta-vara. Doc a completat trilogia. Nu e ca s-ar opri treaba aici. Doc vine dintr-o gasca de talente serioase, unde pluteste in aer o anumita senzatie de competitie. Competitie intre tovarasi, e adevarat, dar competitie. Din acest context e de la sine inteles ca fiecare produs nou FR cauta sa miste calitatea inca o treapta in ierarhie, “limita de jos e cerul”. Doc incearca sa breveteze cu albumul asta alt tip de procedeu pentru a largi accesul la mai multi ascultatori. Spre deosebire de altii, stiti voi cine, “Lucrare de control” e mai “moale” atat ca compozitii muzicale cat si ca versuri fata de creatiile anterioare ale lui Vlad, dar nu aplica reteta traditionala de transformare in material comercial. “Scapat de sub control” a avut nevoie de 3 ani ca sa se definitiveze, si desi a iesit sub forma de album, ascultandu-l, inca persista senzatia ca e un mixtape prelucrat. E un melanj de piese, fara un tipar real de inchegare si ordonare a pieselor. Inglobeaza 3 ani de experiente, trairi, perceptii, schimbari de mentalitate. Si e mai dens liric. “Lucrare de control”, in schimb, a durat un an, si reprezinta o formula in care substantele s-au amestecat in proportii egale.

Beat-uri. De aici incepe schimbarea. Doc a luat putine beat-uri de la colaboratorii “din casa”. Motzu livreaza doar un beat si co-produce inca unul cu Julian G ( baiatul cu negativul de la “Cox” de pe ITP), Sez e prezent la fel doar cu un beat, High Jet ( desi sunt relativ noi ca parteneri pentru cei de la FR, acorda de asemenea un singur instrumental), Raz One, tot din FR, un beat, si Mitza de la Agresiv, tot un beat. In rest, Doc a iesit pe piata si a zis: “Vreau sa aud ce produc baietii talentati, dar mai putin cunoscuti de la noi”. A primit, a ascultat, a selectat si a scris pe negativele urmatorilor “inculpati”: Nutzu ( 2 beat-uri ), Mefstrumentals ( o bucata ), Dallas ( 3 bucati ), Tezeu ( un beat ), Soly ( un beat ) si duetul Don Baxter si DJ CellBlock ( fostul DJ CB de la Codu` Penal, ambii acum la HaHaHa Production) cu inca un beat.

Banuiesc ca miscarea s-a vrut un fel de simbioza. Doc ajuta aripa tanara sa se faca mai cunoscuta, aripa tanara il ajuta pe Doc sa isi “imblanzeasca” linia melodica. Toate negativele se inscriu intr-o nota de diluare. Pe masura ce aparitiile de la FR s-au indesit, in sound-ul celor de la CTC a inceput sa se strecoare vibe-ul specific. N-as putea sa-l captez din punct de vedere tehnico-melodic, dar oricine e familiarizat putin cu evolutia trupei de-a lungul anilor, observa schimbarea macazului in materie de instrumentale. Nu i-as spune nici aliniere cu setul de reguli aplicate neaos ca sa ajungi in toate mediile de promovare, poate mai degraba o pliere pe cum se lucreaza afara.

Flow. Un singur cuvant. Versatil. Doc e unul dintre cei mai versatili maestrii de ceremonii romani. Da senzatia intotdeauna de vals pe instrumentale. Poate sa isi jongleze incarcatoarele lirice pe orice tip de beat. Nu l-am auzit niciodata sa derapeze de pe cadenta. Are schimbari de viteza, manevreaza schimbatorul in mai multe trepte. Flow-ul nu i-a stat niciodata intre limite rigide. E talent forjat in sesiuni si repetitii de atatia si atatia ani. Plus timbrul specific. Timbrul vocii lui Doc e presarat mai intotdeauna de siguranta de sine, incredere dusa uneori pana la aroganta. Imi aduce de amprenta vocala pe care o poseda Royce da 5`9“. It`s always that cockiness and that smirk. Asa se simte si la Doc. Pe buna dreptate.

Structura lirica Versurile le creeaza pe stil imperecheat dar apar si rime interioare in cadrul aceluiasi vers, sau capatul de vers rimeaza cu primul cuvant din versul urmator sau sa zicem ca imparti doua versuri in trei segmente, segmentul 1 din versul 1 rimeaza si asa se comporta si segmentele urmatoare urmand aceeasi logica, versuri care se imbratiseaza pur si simplu fonetic, pe bucati si per ansamblu. O finete de tehnica care nu e caracteristica decat unei maini de artisti auziti de mine.

Continut liric Omul poseda un vocabular elevat. Joaca pe degete sensurile cuvintelor “am un vecin cu un Benz din `80, praf Mertanu`/o repara intruna, e stricata toata, Oana Zavoranu” ca un exemplu. Rap-ul lui e construit pe o gama de referinte: figuri de ceara afumata din showbiz, personaje din filme, jocuri video, alte piese de rap, diverse situatii ramase celebre in memora colectiva etc. In plus, lui Doc ii place sa utilizeze un alt procedeu din State, “the elongated pause flow”, reactualizat de rapperi ca Big Sean sau Drake. ” In your city faded off the brown, Nino/…/Swimming in the money, come and find me, Nemo/ If I was at the club, you know I balled, chemo” . E ca si cum ai comprima intr-o definitie de un singur cuvant la sfarsitul versului tot ce construiesti in restul liniei. Stati sa caut niste exemple: “…iti iei picior, zbori, Nike Fly” sau “Doc, scriu fin despre una alta, Sidney Sheldon” sau ” o facem smecher, va tin in priza, triplu stecher” etc.

Sunt piese in care Doc se lauda pur si simplu ca nu se gaseste altcineva mai bun ca el in HH, “1 Mai”, piese despre cei din diaspora si neajunsurile intampinate in strainatate “Sangele apa nu se face”, piese in care se arunca sageti otravite in curul industriei muzicale pe trend de la noi, golita de orice substanta din versuri si murdarita la gura de engleza, “Toata lumea canta”, piese de “observatie sociala” din club, din postura unui om care alege sa se distreze, aghezmuindu-se cu tarie la bar si “infiletand 4 muguri de zici ca-s suruburi”, piese de gratareala estivala “Vara aceea”, piese de smecherie despre cum e sa ai cele mai fresh toale, “Scos din tipla”, piese despre colocatarii din bloc, “Vecinii mei”, piese de dor de nevasta “Ceai” s.a.m.d. Inca o data, reiterez ca omul e maestru in a turna cuvintele in betoniera ce le amesteca sensurile, ca orice MC care se respecta.

Invitati: Bineinteles, “oamenii cu pojar, care sunt tot timpul in casa”: Deliric1, VD, DJ Paul, nWanda, Cedr2yk, Aforic, apoi, Rimaru ( care am impresia ca se incalzeste pentru un comeback pe scena rap ), Motzu, What`s Up si Coae, fost Micutul Coae.

Ordinea pieselor/sequencing: Urechea mea fina de critic n-a reusit inca sa gaseasca liantul logic pentru alegerea ordinii pieselor pe album. Fiecare piesa da shift la starea de spirit impusa de cea precedenta. Nu cred ca au fost distribuite la intamplare, dar nu ma pot pune in locul celui care le-a aranjat. Poate stiti voi sa refaceti puzzle-ul. Sau poate chiar ca au fost repartizate special ca sa te poarte cu trenuletul prin diverse forme de relief emotional si cognitiv.

Coperta. Profesorul de rap, Doc, la catedra. Are cravata desfacuta, camasa sifonata, e nebarbierit ( i-a aparut barba in timp real, pe masura ce corecta), surprins intr-o ipostaza de profunda “fata cazuta”. Mesajul cel mai probabil e ca Doc a luat la bani marunti toate “operele” tuturor aspirantilor din rap-ul romanesc. Si nu pare placut surprins de ce vede. In calitate de membru dintr-un for tutelar, sa-i zicem, “The Anti-Wackness Romanian Hip-Hop Council”, Doc da o singura prognoza: pe urmatorul val de MC-ii scrie dezastru si agonie. Noroc ca mai exista inca “profesori” care sa le explice cum sta treaba, ce inseamna rap executat ca la carte si sa-i aseze pe rebeli inapoi in ultima banca de la geam.

Vanzari. Greu de cuantificat. Albumul e pus la vanzare pe site-ul dedicat, la Ollie Gang Shop, in Bucuresti, pe diverse magazine de hip-hop afiliate si se gaseste cel mai probabil si la concertele de lansare. Se mai vand si tricouri personalizate. Nu stiu care va fi deznodamantul financiar cand Doc va trage linie, dar sper sa ii iasa pasenta si pariul de care vorbeam la inceputul articolului.

Impact. Albumul, desi un pic “zaharisit” pe alocuri, continua sa tina steagul sus pentru FR. Doc e pe cale sa schimbe banda de rulare, dar stie in acelasi timp sa tina ambele tipuri de urechi deschise: si pentru fanii vechi, si pentru cei care vor deveni pe parcurs. Pe linie de retele sociale si online, FR a inceput sa adune capital serios de recunoastere. Legatura cu fanii e tinuta la modul mai personal, si cred ca asta e cheia de unde se obtine aprecierea pe toate planurile. La artistii cu o casa de discuri in spate, liantul online are intr-adevar respondenti, dar se observa tonul ala lemnos, rece, de PR corporate, la modul in care se creeaza comunicarea. La cei de la FR filosofia e alta, si personal, o prefer pe a lor. In orice caz, impactul se construieste incet dar sigur. Facem Records are perspective sa ramana cea mai respectata pepiniera de rap autentic din Romania.

Mostenire. Mai in gluma, mai in serios, Doc zicea ca poate sa moara impacat dupa ce scoate albumul asta. Eu zic ca mai sunt multe de demonstrat. SDSC a fost Martini-ul de la aperitiv, “Lucrare de control” e bufetul suedez, dar masa oficiala, festinul propriu-zis inca nu a inceput cu adevarat. Asa ca astept felul intai.

Concluzie. Pentru ca se achita perfect de sarcina de culturalizare a unei halci mai mari din mainstream, albumul ar fi meritat 5 stele, ca structura de adaptare. Dar pentru mine, valoreaza doar 4. Nu e o critica neaparat, dar stiu ca Doc poate lasa urme in bitum mai adanci de atat. Din punct de vedere strict personal atata valoreaza, cantarindu-i calitatea muzicala. Stiu insa ca va veni si timpul ala cand Doc va coace acel album clasic, executat ireprosabil din toate punctele de vedere. Astept cu nerabdare momentul in cauza.

Albumul se poate asculta pe canalul oficial de Youtube al Facem Records

Sa fie si niste mostre de degustare si acomodare pentru cine nu a facut inca cunostinta cu muzica omului.

Related posts:

1. Fashawn- Boy meets world
2. Unde e Track of the day?
3. Jay-Z – The Blueprint 3

- In primul rand, am devenit dependent. Nu ca ar fi un lucru de care sa ma mandresc. Stiu ca e contraproductiv si ma imbib de informatii inutile, tot stau holbat pe timeline, ca ochii de boschetar pe felia de pizza din vitrina.

- Twitter e mult mai aerisit. Nu cred ca o sa se produca si aici acea invazie de trista amintire care a cocalarizat Facebook-ul. Au incercat multi sa vada care e treaba, dar majoritatea au renuntat. N-au inteles cu ce se mananca. Spre usurarea mea fiindca, printre cei care au cedat, sigur se afla si un procent semnificativ de “lacuste” de pe Facebook.

- Pentru a-i da follow unui om, cel mai sigur e sa-i urmaresti ciripelile. Ce zice, despre ce zice, ce link-uri da, il cunosti personal, ai auzit de el ca e vreun “influencer”, e un troll notoriu etc. Motivele pentru care decizi sa te iei de urma lui sunt exacte si precise. Chestiune de gust pana la urma.

-Reclama pe Twitter e mult mai subtila, nu te agaseaza cu nimic.

- De multe ori, Twitter-ul se transforma intr-un minichat. Chiar daca suna banal, conversatiil respective se poarta sub 140 de caractere ( zic de Twitter-ul clasic ), deci trebuie sa fii infipt, concentrat si cat mai hatru intr-un spatiu cat mai comprimat pentru a putea sustine dialogul.

- In functie de ce oameni urmaresti, esti conectat permanent la surse de stiri si noutati. O chestie care iti da senzatia ca esti in mijlocul evenimentelor. “Construiesti” istoria in timp ce se naste.

- E sursa de umor, special creat sau involuntar. Comic de limbaj, comic de situatie, comic de personaj.

- E o sursa insemnata de promovare. Chiar daca nu are acoperirea Facebook, Twitter-ul are totusi o greutate mai mare prin RT-uri. Un share se poate da la orice cacat, RT-ul apare mai greu ca initiativa.

- Cand chat-ul devine prea public, treci pe DM-uri. Din nou, trebuie sa fii concis si la obiect.

- Are o interfata simpla, fara zorzoane, un design ce pastreaza o relatie prietenoasa cu retina obosita, de om cu ochii lipiti toata ziua de monitor.

- Hashtag-ul, acel diez care transforma orice tema ( atata timp cat cuvintele se scriu fara spatiu intre ele, daca e vorba de un grup ) intr-un topic de discutie, si daca e mentionat destul de frecvent, devine trending topic.

Si altele. Acuma, eu nu am scris asta de reclama, vreau Twitter-ul curat in continuare fara elemente alogene. E doar o comparatie de user care foloseste ambele retele sociale. De Google + n-am prea multe de zis, inca nu mi-am bagat nasul pe-acolo mai amanuntit. So keep Twitter safe and crash the Facebook for all I care! Insa imi fac griji degeaba, speciile respective de oameni nici macar nu citesc bloguri, pentru inceput.

Related posts:

1. Putin despre Twitter
2. Ce mai face Twitter-ul (text scris cu peste 140 de caractere)
3. Follow + twitter = ?

J. Cole s-a straduit dintotdeauna sa ajunga cineva in scena rap. Poate si de asta, are destule piese in care isi descrie eforturile si stradaniile de a face tranzitia, nimeni > celebritate. Ca pedigree din background, omul se poate lauda ca este unul dintre putinii rapperi cu diploma de absolvire a facultatii in rama. De asemenea, multe piese trateaza teme din viata de student si ce se mai intampla prin campus si la petreceri. Alcool, femei, iarba, examene, din astea. Dupa ce a inceput sa isi poliseze stilul ca MC, lui Jermaine i s-au pus doua pete: prima, s-a apucat sa-si produca singur piesele si sa mentina obiceiul, a doua, sa fie semnat de Jay-Z. Pentru aceasta semnatura, s-a chinuit vreo 4 ani sa-i sara mogulului in ochi, dar nu ca helasul. Asa ca, in 2009, cand un demo de-al lui a ajuns in sfarsit sub timpanele lui Hova, eforturile au dat roade. J. Cole devenea primul artist care semna pentru noul label al lui Jay-Z, Roc Nation si beneficia de primul “sut in fund”, o aparitie pe The Blueprint 3, pe piesa “A star is born”. Ei, aici s-a produs declicul si asteptarile au crescut pana la cer pentru J. Cole. In majoritate, lumea a considerat ca J. Cole a livrat o bucata superioara versurilor lui Jay-Z. Iar asta era aproape de domeniul imposibilului. De aici incolo a inceput tavalugul faimei.

J. Cole a continuat sa-si “macelareasca” gazdele, pe ale caror album era invitat. Alt exemplu, Wale, ingropat pe piesa “Beautiful Bliss” de pe “Attention:Deficit”. Jermaine devenise “tipul ala care e de adus pe albumul tau, dar cu grija, sa nu cumva sa-ti ia fata la prestatie”. Din moment ce avea deja doua mixtape-uri aclamate la activ, J. Cole a anuntat ca scoate album. Programat pentru octombrie 2009, albumul a fost impins inapoi si amanat. Si amanat din nou. Si amanat iarasi. Si iesit oficial aproape doi ani mai tarziu.

Intre timp, omul n-a stat deloc degeaba. S-a dus prin turnee. E foarte curios cum a putut cineva fara nici un album scos pe piata sa reuseasca sa concerteze in atatea locatii, atat din State cat si din afara. Dar biletele s-au dus in regim de “Sold Out”, mai ales cand J. Cole a aparut ca oaspete oficial in turneele unor nume ca Rihanna sau Drake. Pe langa asta, tipul a tot clocit piese pentru album, a mai scos un mixtape in noiembrie anul trecut, “Friday Night Lights”, a produs pentru alti artisti, ( mana sus “HiiiPower” de la Kendrick Lamar, una dintre piesele anului pentru mine ) si si-a construit baza de fani. Aici e alt aspect curios. Cei care il discuta pe J. Cole sunt de doua tipuri mari si late: pe de o parte sunt cei care i-o calaresc, “stans” sau “dickriders” mai pe romaneste, pe partea cealalta sunt haterii. Nu prea exista cale de mijloc pentru a-i aprecia muzica. Ori il consideri pe J. Cole reincarnarea lui Nas, varianta `94, pe cale sa scoate al doilea “Illmatic” si il sustii neconditionat, ori il respingi ca pe un alt exemplar relevant pentru declinul continuu al hip-hop-ului pe care il jelesc tot mai multi ascultatori. Ei, eu o sa ma mentin intre categorii.

Si ajungem la album. Cum nimeni nu poate experimenta muzica in vid, fara sa o aduca in exterior si s-o compare cu se petrece in jurul ei, asa nici modul in care suna albumul, nu poate fi analizat solitar. J. Cole nu e un rapper mediocru, din multime, asta e clar. Asa ca nu pot sa-i etichetez fiecare melodie cu label-urile “bun”/”prost”. Insa nu, cel putin J. Cole nu e acel Mesia coborat din cer sa salveze hip-hop-ul din ghearele mediocritatii si senzatiei de gol care persista din ce in ce mai acut in tona de melodii cu care suntem loviti zilnic. Umerii lui Cole s-au incovoiat nitel sub greutatea asteptarilor si pretentiilor. Hype-ul construit in jurul sau a reusit sa-l trimita in corzi de cateva ori.

Cum industria iti cere, in zilele noastre, sa faci si hit-uri, nu numai muzica tare, cerinta asta i-a cam dat peste cap selectia pieselor ca single-uri. “Work Out”, primul single, sufera serios. Suna de parca ar fi fost creat sa fie pur si simplu acolo, in scopuri mercantile. Si genereaza doar atat: nepasare. Nu interes pozitiv sau motiv de balacareala. Doar indiferenta. Ceea ce e cea mai nasoala reactie care o poate genera un cantec ales sa promoveze un album. Apoi, mult trambitata colaborare cu taticul Jay-Z, “Mr. Nice Watch” ,aterizeaza pe un beat de European electronic something. Fail. Iar mesajul piesei cam taie legatura aia de familiaritate cu fanii aia din centrul nevralgic al bazei. Pe scurt, “Coaie, nu sunt ca tine, uita-te numa` ce ceas am, ingropat in “pietre”/ “rocks – bijuterii”). Apoi, nu inteleg de ce si-a reciclat doua piese vechi de pe mixtape-uri, “In the Morning” si “Lights Out”. Cum naiba gatesti cacalau in studio, arunci cu muzica moca pe net, si cand vine vorba de album, scotocesti prin sertare si sufli praful. Atitudine eco paguboasa. “Lights Out” merge reorchestrata nitel, pentru ca suna fix ca un intro de melodie, nu ca o melodie in toata regula, monoton. Conceptul din spate e simpatic insa, amestec de condenscedenta, ciuda pe sine si afectiune pentru o anumita categorie de femei, gen : Manca-o-ar tata, cum de poate fi asa de ignoranta, da` tot o iubesc ma!”. Si terminam carteala cu “Can`t get enough” care se comporta mai bine la senzatii audio decat ” Work Out”. Macar are beat-ul mai catchy. Si totusi se simte ca Cole isi iese din mana cand vine vorba sa produca si pentru masa mainstream-ului.

Iesim din pivnita si aducem si o raza de soare. Ehei, daca tot albumul ar fi sunat cum suna Rise and Shine sau God`s Gift, alta era discutia. Daca intoarcem pe partea cealalta, gasim: piese cu fir narativ intens, emotii brute, sinceritate, lirism. “Lost Ones”, “Break Down”, “Never Told”, “Nobody`s Perfect”, plus alea doua de mai sus. Pentru ca sunt momente cand simti ca esti aproape de sufletul tipului, cand se dezbraca de frustrari ce tin de viata lui personala. Absenta figurii tatalui din peisajul copilariei, ode anti-infidelitate, povestea unui cuplu ce se inclesteaza pentru a hotari soarta unui avort ( povestit de Cole si din punctul ei de vedere). Diferenta de perspectiva si abordarile subiectelor aduc substanta si palpabilitate albumului. Si prestatiile lui Cole in acest context ne amintesc de ce a fost considerat candva o mega-speranta.

Din punct de vedere al productiei, Cole is da boss. N-a acceptat beat-uri decat de la Danja si No I.D. In rest, it`s his own shit. Plus: albumul suna mai coeziv si legat. Minus: Monotonie si lipsa de ruperi de stil muzical. O piesa care suna ca un intro de piesa, vezi mai sus. J. Cole isi executa instrumentalele extrem de meticulos insa. Experimenteaza un pic chiar, dar ar trebui sa mai slefuiasca “scaparile”.

Invitati: “H to the izzO, V to the izzA” Jay-Z, a.k.a The Half-A-Billi Rapper, Drake, Missy Elliot, Trey Songz.

A, inainte de caderea cortinei. Tipul asta are o problema cu fetele pe care le afiseaza in poze. Uitati-va la coperta, de exemplu. Arata de parca i-ar fi furat cineva balonul in forma de iepuras, de parca ar fi fost violat la dusuri si incearca sa gaseasca o cale sa-i explice prietenei ce s-a intamplat. Fata de victima. Cheer up, man, tocmai te-a lasat Jay-Z sa scoti primul album la lumina. Plus ca vanzarile nu arata deloc rau. Mai ai putin si o sa-ti agati in perete primul disc de aur ( 500.000 unitati vandute ). Uite, de exemplu, Royce da 5`9“, saracu`, s-a chinuit toata viata sa ajunga la nivelul Gold. De-abia anul asta i-a iesit. Si nu solo, noroc ca era albumul in colaborare cu Eminem.

Concluzie: E un album solid, totusi. The goodies swallow the wackness from it. Nu s-a ridicat la nivelul pretentiilor, dar cine cacat e in stare sa se mai ridice in ziua de azi, sa fim seriosi. E primul lui album, omul e tanar, “are decat” ( cough, Bucale people, cough) 27 de ani. Are tot timpul din lume sa scoata cu o alta ocazie clasicul pe care il asteapta toata lumea de la el. Asa ca ii acord 4 stele din 5, dar astea acordate doar dupa ce l-am ascultat da capo al fine de un numar serios de ori.

Related posts:

1. J. Cole – Premeditated Murder
2. Fashawn- Boy meets world
3. Prospaturi de anul asta

Urati-mi succes pentru ca o sa incerc o recenzie mai profi, pe puncte. Fiind un consumator de recenzii la albume, astfel incat sa imi construiesc o umbra de autoritate ca autor de “critica” la randul meu, o sa analizam albumul lui Guess Who dupa anumite standarde, dupa care o sa-i dam stelutele de rigoare. Dupa care puteti sa-i dati si voi cu punctajul. Sunt sigur ca l-ati auzit cu totii pana acum. Vom compara peisajul din jurul “Probe Audio” cu se intampla azi in conditiile lansarii “Tot mai sus”.

Context personal. Iesirea lui Guess Who din sfera de influenta 20 CM Records s-a petrecut pe nesimtite. Nu stiu in ce imprejurari s-au despartit, din ce motive, in ce relatii au ramas. Cam reci, daca ne amintim de clipul de la “We don`t care”. Cert este ca Laur si-a gasit alt mediu de desfasurare, Okapi Sound, studioul baietilor de la Agresiv, Vlad si Mitza, baieti mai business-oriented, cu activare in mai multe genuri, nu doar hip-hop, pentru compozitie muzicala si scris de cantece. Pe felia lor, oamenii si-au tras partea leului, reusind sa ajunga cel mai vizibil brand new-age pentru rap-ul romanesc. Cu toata critica data la o parte, Okapi Sound si Agresiv reprezinta azi o entitate in sine, de la sound pana la artistii adunati sub umbrela lor.

Acum doi ani, cand Guess Who a iesit cu primul produs finit solo din laboratoarele Agresiv, si-a asumat un pariu. Nu era un MC asa de faimos, disparuse din peisaj de vreo doi ani, era in cautarea unui nou stil. De asta albumul s-a numit “Probe audio” era o incercare de schimbare de macaz, pastrand anumite influente din mediile in care se invartise in trecut. Totusi, pariul i-a iesit. Concertul de lansare a fost impachetat neasteptat de bine cu public, single-ul “Tu” zbarnaia in din ce in ce mai multe urechi, concertele incepeau sa apara. Treptat, pana in iarna lui 2009, Guess Who a castigat un capitol serios de notorietate si priza la public. Cand “Probe Audio” a fost reeditat si revizuit, pe noua editie gasindu-se si smash hit-ul ” Locul Potrivit”, combinatia de CD + GSP s-a epuizat instant la toate chioscurile din tara. De la a vinde cateva mii de albume cu Anonim in cativa ani pana la a “arde” aproape imediat vreo 80 de mii de albume in doua zile, e un progres, cel putin in termeni de succes muzical la mase.

Doua serii de turnee prin tara mai tarziu, plus concerte cat incape, plus expunere pe radio si TV, plus colaborari insolite, gen cea cu “Dilema Veche”, plus contract cu Puma si o mini-colectie de haine, plus alt single care a depasit asteptarile, lansat anul trecut, “Manifest”, albumul “Tot mai sus” venea sa se aseze pe laurii succesului. Calea era deschisa, drumul era batatorit.

Context muzical: In 2009, hip-hop-ul, ma rog un fel de hip-hop, a suferit o mutatie majora din punct de vedere al expunerii. S-a nascut “Undeva-n Balcani”, hit-ul de mainstream al lui Puya. Melodia aia a declansat o adevarata revolutie. O auzeai de peste tot, de la TV, de la radio, din masini, din telefoane. De la ultimul cocalar pana la gropari si pensionari, toata lumea o avea ca ton de apel. Melodia a promovat o reteta. Daca o urmai, si nu era de greu sa fabrici un cantec dupa tiparul ei, puteai sa scoti capul ca MC, din anonimat. Rap-ul de la noi a existat intotdeauna intr-un con de umbra, in afara de armata de ascultatori fideli. De aceea, ” Locul Potrivit” a copiat reteta si a adunta beneficiile. “Manifest” a ridicat stacheta. “Tot mai sus” ii calca pe urme la evolutie. Pentru un album reusit, trebuie sa ai si melodii radio-friendly si TV-friendly. Trebuie sa ai si cantece club-friendly. Indiferent de cat s-a extins Internetul si Social Media, tot nu existi cu adevarat in ochii publicului larg. Lumea inca se uita masiv la televizor si inca asculta la greu radio. Nu apari in playlist acolo, nu poti sa spui ca esti cunoscut. Pus in heavy-rotation, o sa te stie si madam Maria, femeia de serviciu de la scara. “Probe Audio” n-a urmat intocmai reteta. “Tot mai sus” insa e un exemplu elocvent de imprietenire cu celelalte categorii de potentiali fani. Totul vine cu un compromis la pachet, bineinteles. In industria muzicala americana de rap, procesul se numeste “dumb it down”. Cu toate ca suna insultator, e conceptul ce defineste exhaustiv cum trebuie sa-ti construiesti albumul si imaginea de persoana publica ca sa te mentii relevant pentru cat mai multi oameni. Aia sunt fanii, dar aia sunt si consumatorii care dau bani. Depinzi de ei. E adevarat ca fanii tai vechi te vor ostraciza, insa vei castiga din alte clase sociale. Daca vrei sa-ti transformi pasiunea de a face muzica intr-o sursa de venit suficienta pentru un nivel de trai decent, din pacate asta ramane singura solutie pentru rap-ul de la noi. Pana se va inventa alta mai buna, lipsita de compromisuri, mergem pe filiera asta. Cu astia defilam. Cazul Parazitii, ca exceptie, se trateaza separat de discutie. Acolo e alta mancare de peste, alt tip de fish file.

Beat-uri: “Tot mai sus” e impregnat de trademark-ul Agresiv. Se pare ca si Guess Who s-a implicat in productia de instrumentale. Ce e nou e folosirea mai intensa de saxofon, pusa peste acordurile de pian specifice. Unele piese mai sunt impanate si de anumite adlib-uri sau sunete auxiliare, gen chipmunk. Oricum, pentru aria lor de concentrare muzicala, Agresiv sunt o echipa foarte talentata de producatori, asta nu se poate nega. Nefiind vreun initiat in tainele tehnice de concepere a instrumentalelor, nu pot decat sa remarc ca negativele de pe album sunt bine dozate, fluide si complexe. Hell, pana si deMoga si-a bagat coada pe ici, pe colo. Nu inteleg de ce, dar in fine. Cum, cine e deMoga? Ala, bre, de-l chema Marius Mo(r)ga odata. Cum care Marius Morga? Ala, bre, de la Akcent? Cum, ce e ala Akcent? Nu stiu, nu imi mai aduc aminte.

Flow: Intr-un interviu, Guess Who zicea ca, pentru albumul nou, si-a propus sa cante mai mult. Da, sa cante. Si-asa a mai cantat pe diverse hook-uri, la refrene. A zis omul sa-si extinda intensitatea de vocalize. Oricum, atat timp cat nu urca notele prea tare, il tin coardele vocale sa presteze mai melodios. Are si piese pe care distribuie flow clasic, de rap, are si piesa in care intra in “croon mode”. Nu la nivelul unui cantaret de R`n`B, dar onorabil. Nu i-am detectat note false in prestatii. Plus ca cel mai bine ii iese, tonul ala sagalnic, de flirt, de “capul meu e plin de posibilitati”. Exemplu relevant: piesa “Sex”.

Structura lirica: Nu l-am auzit pe Guess Who vreodata sa-si flexeze structura lirica pe alte combinatii, gen rime interioare in acelasi vers, sau tipare de rime multi-silabice ( nu e chiar Eminem ). Pe “Tot mai sus” structura e de rime clasice, imperecheate. Acum flow-ul ii e mai relaxat. Nu mai loveste cu punchline-uri ca zilele de odinioara de la Anonim. Unii ar zice ca s-a maturizat si a devenit mai stapan pe ce livreaza. E o varianta. Avand in vedere ca albumul este construit pe un mesaj pozitiv, luminos, nu mai era loc de angoasa, frustrare, furie si alte sentimente care nasc perle daca sunt metamorfozate constructiv in muzica. Cartitorii ar zice ca da pe un flow lenes, semi-adormit. De fapt depinde de atmosfera si feeling-ul fiecarei piese. Una peste alta, “calareste” negativele controlat, nu are scapari de ritm sau alunecari de pe beat.

Continut liric: Ei, aici e the great debate. Subiectele de pe “Tot mai sus” invart urmatoarea morisca: unele observatii de natura sociala, un pic de verde, un varf de cutit de dragoste goala, epuizata, ceva sex, introspectii pentru a scoate ambitia si vointa la iveala, oportunitatile pe care ai face bine sa le exploatezi in viata, conditia vietii de artist, influentele celor din jurul tau care te pot trage in jos. Ca un tot, albumul e in general incadrat la optimism, la privit spre viitor. “Probe audio” inca prezenta parti intunecate, ” Ca 2 flori” sau “Eu, tu si restul…” unde Guess Who reusea sa te bage in filmul lui mult mai profund si mai expresiv, decat poate piesa “Tot mai sus”, bunaoara, care sufera de o doza de artificialitate, de ton vesel fortat, zambet cu dintii scrasniti. Cand Guess Who “cobora in tenebre” isi valorifica mai bine potentialul. De asta se cearta lumea pe subiect, printre altele. Ca nu mai zice aceleasi chestii cu patima de rigoare. Asta e practic imposibil acum. Anonim a fost doar o faza din viata lui. Laur nu isi reneaga trecutul, dar nu poate ramane blocat acolo. Sub noile auspicii trebuie sa se adapteze. Din cate vad, se simte oricum mai bine in pielea lui acum. Da, si mie imi placea mai mult de el atunci, si de aceea continutul liric din prezent mi se pare mediocru cu mici sclipiri. Ori chiar nu poate mai mult, ori nu are cum sa continue pe aceeasi linie, din moment ce a suferit schimbari majore in tot ce tine de stil si impact. Lasam asta pe alta data.

Invitati: artistii in-house de la Okapi, bineinteles, Spike, Mitza, Grasu XXL, apoi un cap de serie de la Facem Records, Doc, ( care reuseste sa-i fure show-ul lui Guess Who, pe ” Sansa ta”; din nou, la procedeu i se zice in State, ” to murder the MC on his own shit” ), mai e un assist pe saxofon de la Dax, si deMoga plus Horia Brenciu. Ala de Akcent chiar nu stiu ce cauta in peisaj, Horia Brenciu e digerabil in schimb pe “Diamantele se sparg”. Totusi, pe linia asta de cross-over, asteptam un colabo Puya si Fuego. Dar hai sa nu mai fim rautaciosi si inchisi la minte. Ca impresie generala, albumul e relativ inchis, 80% din lumini concentradu-se pe evolutia lui Laur.

Mix-ul pieselor/sequencing. Avem trei secvente: piesele 1-3/piesele 4-10/ piesele 11-15. Daca le delimitati asa, o sa obervati trei stari de fapt prin care trece atmosfera albumului. Va las sa le descoperiti. Ne intalnim in C-section.

Coperta: Guess Who, nebarbierit, cu gluga, uitandu-se un pic de sus la tine, nu condenscedent, ci doar pentru a indica pozitia in care trebuie sa iti tii capul in viata, si directia in care trebuie sa iti indrepti privirea. Guess Who pare ca e in tranzit spre a-si ridica privirea complet spre cer si e surprins in momentul in care trage cu coada ochiului si la tine, sa vada daca il urmaresti si ai de gand sa actionezi la fel. Sa te duci tot mai sus. Mai avem un cer senin, plin de stele. Claritate in a-ti stabili obiectivele si visele in viata. Metafora eterna cand vorbim de stele. Le ai setate, le poti vedea cu ochiul liber, trebuie doar sa intinzi mana, cu toate ca sunt indepartate, chiar daca par la o aruncatura de bat. Ca design coperta e destul de simplista, insa reuseuste sa se achite de sarcina cu transmis mesajul de rigoare.

Vanzari: Presupun ca s-a pastrat tendinta de la ultima miscare cu GSP-ul. S-au vandut CD-urile ca painea calda, mai ales ca erau la un pret bun, 12 RON. Din punct de vedere comercial, albumul e aur, deci Guess Who isi va mentine deschise toate canalele posibile prin care sa adune bani de pe urma lui. Plus sosirea in tabara de ascultatori noi. Si, banuiesc, satisfacerea asteptarilor celor castigati de la “Probe Audio” incoace. Ceilalti, inca dezbat si injura ca s-a transformat intr-o tarfa comerciala, corporatizata. N-ai cum sa impaci pe toata lumea.

Impact pentru cariera “Tot mai sus” ii solidifica statutul lui Guess Who, ca unul dintre cei mai de succes artisti de rap romani, in prezent, by the numbers. Si pentru vizibilitate. A semnat deja cu o casa de discuri. Care or fi procentele si intelegerile, nu stiu. Nu pare insa ca Laur o duce rau. E pe val in continuare.

Mostenire. E un cuvant exagerat. S-ar putea insa ca procedeele utilizate de Guess Who, si nu numai, sa le mai dea inca un motiv de gandire celor care ar vrea si ei o felie mai mare de tort. E drept ca industria romaneasca de rap e micuta ca venituri generate, dar nu e imposibil sa te integrezi in ea si sa o transformi intr-un job. Deja lumea a inceput sa se inghesuie. Deocamdata mai e loc.

Punctaj: 3 stele jumatate din 5 maxime. Albumul nu impresioneaza prin ceva anume, dar e prizabil, si e sursa declarata de hituri. Pe filiera asta, Guess Who are perspective luminoase. Tot mai sus, right?

Voua cum vi s-a parut albumul?

Related posts:

1. Guess Who – Probe Audio
2. Spike- Ramanem prieteni