Exista o miriada de aspiranti care se bulucesc la portile internetului. Mediul virtual colcaie sub presiune. Ca sa capteze atentia publicului, apeleaza la un plan de actiune solid si la eliberat muzica moca, doar-doar i-o baga vreun barosan in seama. Insa, de multe ori, nici zbaterea asta nu ajunge. Sunt al dracului de multi, o gloata de incapatanati ce nu concep sub nici o forma esecul. Si insista, insista, insista.

Dar multi se vor prabusi iremediabil ca Apollo 13 sub presiune. Pentru ca fac parte din valuri de talente ce se revarsa ciclic inspre potentialii fani. Te pisi pe el de har prodigios si pe ea strategie de constientizare. Intotdeauna exista riscul sa te intorci in anonimat. Lumea muzicii online inghite si scuipa afara nemestecat la turatie continua. Noul devine vechi in cateva zile. In cateva zile, ceea ce parea albumul independent al anului ajunge un simplu folder cu un link uitat pe o pagina obscura de blog de muzica, lasat sa putrezeasca acolo pentru totdeauna. Materialul despre care sperai sa ca te va transforma in star absolut peste noapte, a fost descarcat si sters cateva zile mai tarziu, pentru ca trebuia spatiu pentru ca alti si alti artisti sa fie ascultati si aruncati la fel in recycle bin, pentru a face loc sa…in fine, v-ati prins voi de traseul asta cu circuit inchis.

Nu stiu ce conjunctura de astre iti trebuie ca sa sari cu trambulina in atentia publicului. La unii merge la plezneala ( A$AP Rocky, de exemplu ), la altii implica munca si prezenta constanta in online ( Kendrick Lamar ).
Pe capitolul asta cu munca si alimentarea constanta a web-ului cu muzica proaspata si buna se muleaza adecvat si Big KRIT. El va fi studiul nostru de caz.

Pe fortele lui, Big KRIT a meritat cu prisosinta sa incheie o intelegere cu Def Jam Recordings. Pentru novici, Def Jam e cea mai cea mai casa de discuri din aria hip-hop. Fondata de Russell Simmons si Rick Rubin, Def Jam a fost primul label care s-a aplecat doar asupra artistilor hip-hop, cu mult inainte ca altii sa ii miroasa potentialul de a deveni o vaca grasa de muls cu penetrare globala. A fi semnat de Def Jam e visul umed suprem pentru orice pusti cu ambitii de a ajunge un rapper faimos. Iar pentru faptul ca Def Jam i-a recunoscut originalitatea si talentul, Big KRIT merita toate laudele. Mai ales cand te gandesti ca ne aflam in era in care pretentiile fata de succes in vanzari s-au mai temperat. Daca scoti de-un disc de aur, esti un mic zeu. La platina ajungi mai greu, in afara de cazul in care te cheama Lil Wayne si iti cumpara bossul de la casa de discuri majoritatea albumelor scoase in ultimul tiraj.

Big KRIT a scos trei mixtape-uri din 2010 incoace. “KRIT waz here”, “ReturnOf4Eva” si ultimul, iesit luna asta, “ForEva N A Day”. Partea deranjanta e ca, la cat de bine suna fiecare in parte, orice mixtape putea fi un album oficial in toata regula. Dar KRIT le-a dat drumul la toate gratis. Iar asta seamana a risipa. Desi e semnat de mai bine de un an la Def Jam, desi initial anuntase ca scoate albumul de debut “Live From The Underground” inca din toamna anului trecut, nu s-a miscat nimic pana acum. A mai aparut doar un mixtape smecher, dat pe nimic la populatie. Asa ca incepi sa te intrebi: ” Astia chiar au de gand sa il stoarca pana nu o sa mai fie in stare sa mai scoata nimic bun?”

Care-i spilul aici. Muzica cu adevarata speciala are nevoie de timp cacalau ca sa fie creata. Cand e vorba de limba engleza, sunt atatea posibilitati de a impleti cuvintele din vocabularul ei gigantic pe tot atatea cai si fagasuri. Momentele cand tragi lozul cel mare si gasesti formula ideala sunt rare si distantate intre ele. Procesul nu trebuie accelerat artificial sub nici o forma, caci astfel este suprimata acea grija ca totul sa iasa ca la carte iar magia din spatele muzicii se disipeaza.

Ce-ar fi fost daca Nas ar fi debutat direct cu “Nastradamus” (considerat cel mai prost din discografia lui ) in loc de “Illmatic” ( vazut ca unul dintre cele mai bune albume de rap scoase vreodata )? Ce-ar fi fost daca Eminem ar fi ajuns cunoscut de-abia dupa ce ar fi lansat “Encore” in loc de “The Slim Shady LP” sau opera sa de capatai “The Marshall Mathers LP”. S-ar mai fi numarat printre pionierii care au dezvoltat noi ere si noi cai de batatorit in hip-hop? Nu. Daca albumele lor ar fi avut termene-limita de cateva luni in loc de cativa ani, credeti ar mai fi reprezentat creatiile clasice si varfurile de lance care s-au dovedit a fi? Nici cat negru sub unghie.

De aceea, modul in care Def Jam ii manageriaza cariera lui Big KRIT e profund eronat. Dau impresia ca habar n-au ce sa faca cu el. “Return of 4Eva” a lovit masiv ca impact si i-a castigat legiuni de fani si statutul de una dintre cele mai viabile sperante pentru viitorul hip-hop-ului. Aia de la Def Jam i-au dosit mixtape-ul la sertar si l-au trimis inapoi sa faca melodii mai accesibile, cu potential de hit international. Cand KRIT s-a intors cu “4Eva N A Day”, iar n-a fost bine. Era nevoie inca de hit-ul ala, capabil sa fie auzit de oriunde. Iar colectia de muzica ignorata a fost lasata la liber, s-o asculte care-o vrea. Si nu e ca KRIT n-ar fi in stare sa scoata din el melodia aia care sa multumeasca la modul crossover, mai multe categorii de public. Chestia e ca muzica lui izvoraste natural si e la inaltime cand KRIT are mana libera si poate sapa oricat de adanc doreste. Cand poate crea neingradit in functie de ce il misca si il inspira pe moment.

Si nu e drept. In timp ce companiile de muzica cauta sa incaseze tot ce se poate incasa de pe urma unor fenomene de tot cacatul ( Far East Movement, de pilda ), fenomene cu durata de viata scurta, ca la musculita de otet, artisti de talia lui KRIT sunt fortati sa sa-si doneze practic muzica de calitate pe un pumn de maruntis. Oricate scheme s-au mai dezvoltat in ultimul timp de a smulge banii de la fani, marile case de discuri se vor lovi intr-o buna zi de un zid. Cand consumatorii vor refuza practic sa mai scoata vreun cent din buzunar, scarbiti de abundenta de clipuri de pe YouTube sau pagini de Facebook, pline de tot felul de reclame si alte gunoaie. Si de beneficii generate de o parte terta la publicitate. Artisti de genul lui KRIT reprezinta viitorul prin consistenta, calitate si longevitate. Ei pot deveni noile vehicule prin care cash-ul poate fi generat pe noi cai. Casele de discuri au uitat sa respecte consumatorul, ignora faptul ca el e varful piramidei trofice si nu e scatofag defel. Pe de alta parte, artistii valorosi sunt tinuti la cutie, cu libertatea sugrumata si creativitatea lichidata. Un picior e alunecat deja complet in groapa.

Lasati-l pe om sa isi scoata albumul!

Related posts:

1. La casa noua
2. Cand iti dai seama ca ai imbatranit
3. Cand masinaria incepe sa scartaie

Incercand sa ma reculeg, sa o dam pe partea vesela. Viata mai merge mai departe. Odata cu ea merge inainte si traditionala capitalizare a mortii artistilor, care devenisera niste umbre in prezent, dar fusesera pe cai mari odata ca niciodata. Asa ca Sony, compania care o avea pe Houston sub tutela, au rasuflat aproape usurati cand au aflat ca “I Will Always Love You” nu va mai putea fi prestat niciodata live, si au purces sa stranga roadele de pe urma lacrimilor fanilor in agonie. Stiti voi, lacrimi care se scurg din ochii cu irisul transformat in simboluri de dolari. Cazul nu e singular. Bunaoara, si la Amy Winehouse s-a intamplat aceeasi treaba. Cand a dat coltu` anul trecut, albumul “Back to Black”, a devenit unul dintre cele mai bine vandute creatii de-ale lui Amy. Cu toate ca fusese lansat taman in 2006. Resuscitare a vanzarilor cu ajutor din partea decesului, asta e un aparent paradox. Dar e de asteptat sa se intample asa.

Whitney nu mai scosese capul cu nimic nou de aproape 10 ani. Nu e neaparat de invinovatit pentru asta. Domnisoarele Coca&Inna, plus Bobby Brown nu reprezinta musai motive sa fii productiv. Te iei cu altele. Perspectivele nu promiteau ca femeia avea sa mai dea lovitura in clasamente cu vreun single rasunator. Perspectivele astea transpuse in termeni monetari ( ca doar corporatiile din muzica sunt in hora ca sa sara banu`, in primul rand ) insemnau ca Whitney era o adevarata piatra de moara atarnata de gatul executivilor de la Sony. Piatra de moara s-a transformat insa in balon cu heliu cand ultima doza de drog i-a provocat o demisie in lant a organelor interne.

Nu stiu daca au sarit, chiuind de bucurie cand s-a anuntat disparitia, dar, in mod cert se pregatisera din timp. Au fost pe faza. La numai cateva ore de la moarte, albumele “Greatest Hits” si “The Ultimate Collection” s-au potcovit instant cu inca 4 dolari la pret, ajungand la 12. Se anticipa pe buna dreptate ca o sa navaleasca admiratorii la rafturi sa le goleasca. Preemptiv, exista un plan stabilit a priori in caz de deces prematur. Si planul a fost pus in practica.

S-ar fi tinut de el, da` s-a ultragiat publicul cand s-a turnat de schema si a inceput sa urle scandalizati la Sony. Cum isi permit sa se lacomeasca in situatii din astea tragice, inghiti-i-ar pamantu` de bestii capitaliste veroase si fara suflet? Asa ca oamenii au dat inapoi. Reactia oficiala a fost una balbaita, pana la urma gasindu-se rapid un tap ispasitor pentru magarie. Un simplu angajat a decis sa actioneze de capul lui si sa provoace marirea de pret. Ma lasi? Scuze subtiri ca panza de paianjen fabricate in pripa.

Revenind, single-urile scoase de-a lungul vremii s-au recocotat in Billboard. Tragand linie, miroase a ceva case de vacanta si bonusuri suplimentare pentru bosii de la Sony, anul asta. Si stati ca inca nu s-a resapat o colectie decenta de hit-uri, pentru compilatia “Greatest Hits” sau ceva. Dar se va rezolva si fanii vor da iar buzna s-o aiba si pe-aia in colectie. De ce? Ma depaseste.

Marile corporatii din muzica nu se simt prea bine. S-au stricat vremurile. Modelele invechite de business scartaie serios. Profiturile au intrat la cura. Pana gasesc alte cai de a-si indopa depozitele, moartea unui artist, odata pe val, constituie, oricat de cinic ar suna, o modalitate kusher de a mai lua o gura de aer. De aia, de fiecare data cand o vedeta mai ramolita, de la varsta sau de la stilul haotic de viata, apare totusi pe scena si pare sanatoasa, sunt sigur ca, prin anumite birouri din zgarie-nori, se aud injuraturi printre dinti. ” Al dracu`, bosorogu`/drogatu`/alcoolicu` asta pare in forma, oare nu-i face Domnu` un pustiu de bine sa-l stranga de pe pamant odata? “.

Related posts:

1. Concursul nr. 5

Legislatia romaneasca deja prevede ce masuri se iau pentru incalcarea dreptului la proprietate intelectuala si piraterie. Exista doua legi, Legea 8/1996 si Legea 84/1998. Grosul e deja acolo si lucrurile sunt in mare masura clarificate. Daca Romania va ratifica acordul in vara, nu vor fi necesare decat unele adaugari si completari pentru ca legile sa fie in concordanta cu ceea ce stipuleaza mult hulita intelegere. In rest, ramane cum am stabilit inca din deceniul trecut.

La o studiere a documentului acordului, n-am gasit nicaieri ca ne va fi taiat accesul la Internet sau alte fantasmagorii. Provider-ul de net va fi totusi nevoit sa trimita anumite informatii catre titularul de drepturi incalcate, despre identitatea abonatilor care vor umbla cu siretlicuri, in functie de IP. Daca se va constata ca s-a comis o infractiune, informatiile vor fi trimise mai departe la autoritati.

Chestia e ca metodologia de aplicare e inca in ceata. Legile existente se vor modifica dar posibilitatea de a se lua masuri e inca limitata. Cu sau fara ACTA adoptata, tot raman destule enigme la implementare. Se va infiinta probabil un organism special desemnat pentru a monitoriza progresele. Problema e ca noi nu ne prea miscam cu talent cand e vorba sa fim in grafic cu anumite cerinte din afara. Trebuie sa fim manati din spate. Sa fim supusi la presiune din exterior, in special din partea UE, vezi cazul MCV-ului de exemplu. Asa ca, autoritatile competente vor ajunge in situatia de a fi indemnate mai cu binisorul sau mai cu forta sa-si arate sarguinta in respectarea noilor prevederi. Sau nu.

Asa ca mai exista o tona de semne de intrebare si mai este pana in iunie. Romania se poate retrage din acord. E drept ca s-a pliat la intelegere palmat si am prins de veste mai tarziu. Nu s-a organizat nici o dezbatere publica. Nu am fost consultati pe subiect. Evident pentru ca majoritatea nu am fi fost de acord. Cu toate astea, ganditi-va la doua chestii. Una, exista persoane lezate a caror munca se face praf prin faptul ca rezultatele eforturilor lor sunt ciordite arbitrar, muzica, filme, carti etc. In privinta celor care produc, a “grupului de autori”, nu ne-am batut prea mult capul in legatura cu cat de corect e sa profitam gratis de pe urma trudei lor. Nu scrie nicaieri ca ne putem permite sa luam tot moca de pe Internet. Apoi, aia de ies sa strige in strada, sa puna mana si sa citeasca initial acordul si sa vada exact ce prevede. Macar sa stii ca protestezi la obiect daca crezi ca ai de ce. O mana de filmulete alarmiste si isteria anti raspandita gregar nu inseamna ca dracul e chiar asa de negru. Cand majoritatea e de acord cu un lucru, de regula ceva pute in problema. Faceti-va datoria si consultati si cealalta tabara, luati la cunostinta si unghiurile de vedere alternative. Nu actionati unilateral, stiind doar o versiune a povestii.

Ce am scris aici e o simpla observatie. Am zis si eu, n-am dat cu crosa. Cine stie, poate chiar e belita si o sa traim vremuri distopice pe modelul Orwell, “1984″. Poate baiatul asta chiar are dreptate:

Related posts:

1. Una mica geopolitica despre cele doua Corei
2. O mica rugaminte

De biografie si CV puteti sa va informati din varii alte surse. Sa incercam sa aruncam o privire in culise. Rezonez cu ideea ca MRU e una dintre ultimile carti jucate de Basescu, angrenat in pierderea vertiginoasa a simpatiei si sprijinului poporului. Daca e sa ne gandim si la un scop nobil, ne-am putea imagina ca e cam ultima sansa ca ideologia de dreapta sa-si gaseasca finalmente o cale prin care sa mai carpeasca cate ceva prin tara.

Himera asta cu dreapta e suparator de indelungata. Am tot fost dusi de nas de la CDR incoace, ajungand acum pe mainile PDL, care nu s-a sinichisit prea mult sa-i dea un sens de materialitate. De asta zic ca MRU e ultima sansa ca dreapta politica sa-si mai revina, sa ne aduca aminte ca, totusi, acum 22 de ani, am ales capitalism si nu neocomunism cu neolibertate, asa cum a avut grija sa ne convinga ca ne-am invartit atata amar de timp in loc, stanga politica ( in speta, PSD-ul ). Pe fondul ultimelor zbateri sociale, capitalismul e deja perceput ca un dusman. L-am inteles prost si acum vrem din nou un stat care sa ne dea de toate, sa ne asiste full-time. Pai, dragii mei, asta e cu parfum de socialism, care e ultima treapta catre comunism. Vrem reinstaurarea comunismului? Sper ca nu.

Revenim la fostul “spion” si “securist” asa cum e alintat deja MRU de catre haznalele voiculesciene care confunda probabil DIE cu SIE. La maretul televizor ni se sugereaza fin ca SIE e un serviciu nenorocit de spionaj extern care n-are alta treaba decat sa fileze pe oricine il indispune pe Basescu si sa hartuiasca nemilos “vocile Opozitiei”. Induiosator. Apoi se mai bate moneda pe ideea ca Ungureanu a fost luat pe post de ficus si la SIE si in Guvern, e carne de tun, manipulabila, dar buna de pus in fata ca sa pastreze aparentele, in timp ce, in spate, baietii destepti isi deruleaza nestingheriti tunurile si parandaraturile stramosesti.

Un spion e o fire aparte. Ii place pragmatismul si evita complicatiile. Idealul lui suprem este sa-si duca la bun sfarsit misiunea. Chiar daca asta implica sa indoaie serios limite de moralitate si de buna-credinta ca sa-si indeplineasca obiectivele. Si de aici poate interveni un neajuns in ceea ce-l priveste pe Ungureanu, in functie de cum l-a afectat activitatea anterioara. Frecusul unui lucrator in servicii poate lasa sechele sau poate intari caracterul. Banuiesc ca, oricum in ambele cazuri, subiectul atinge stadiul in care sa i se rupa de buna cuviinta, de morala, de convietuire sociala, sau de principii. Un om tocit si harsait din sistem ar fi tentat sa se comporte in felul asta. Si un prim-ministru nu-si permite sa comita derapaje de soiul asta.

…

Continuam analiza maine, pana ma mai gandesc.

*intamplator, pe om nu-l cheama Managementul Resurselor Umane

No related posts.

Tanti Merkel si nea Sarkozy ( sa-ti traiasca frantuzoaica aia mica, apropo, nu dai si matale un cognac ? ) tot se scobesc prin buzunare sa incerce sa te salte din hau, basca ca se cearta si cu ceilalti din UE sa fie state de treaba si sa dea si ele acolo, dupa mana si dupa suflet, sa ajunga de cheta. Si au fost intelegatori, nu poti sa zici nu. Te-au iertat de 100 de meleoarde de euro. Ba ti-au mai livrat inca 130. Adica ai 200 de dat, se taie 100, si se mai imprumuta 130. Circ pe sarma, fratica!

Lumea e cu ochii pe tine, coana Elado, ca nu mai poate Euro sa doarma de grija ta. Si asa stiu europenii ca or sa evita marasmul. Creand alte datorii, umfland la alea existente pana cand ce rezulta nu o sa mai poata fi platit in vecii vecilor. Ei, si atunci, iti vei declara, linistita si impacata, falimentul.

Ca n-ar fi prima oara. Cu falimentul tot faci casa buna din secolul IV incoace. Si crah din ala, asumat public, sa-l vada toata lumea. Salba de ani 1826, 1843, 1893, 1932 sigur iti provoaca fiori. Sau ai devenit imuna deja? Nu e ca si cum ai fi singurul stat care s-a trezit cu buzunarele intoarse pe dos.

Uite, de exemplu, la madam Italia. Ea n-are decat aproape 2 trilioane de euro datorie. Deci la tine e parfum. Da` stai linistita, ca jupanii Europei pregatesc un mare plan de salvare si pentru suratele tale zvapaiate si suferinde. Deocamdata poseda doar un sfert de trilion. Au promis ca il inmultesc si scot din palarie 1 trilion. Cum? Prin “vehicule speciale de investiti” si alte artificii financiare impermeabile pentru intelesul omului de rand. Da` n-ai tu treaba, se descurca ei.

Stii, draga Elada, ca singura solutie de bun-simt ar fi sa tai pana la sange din cheltuielile publice, ca din datoriile alea bugetare ti-a venit tie necazul pe cap. Dar asta inseamna sa renunti la parazitismul coruptiei, la jaful din sistemul bugetar, la spargerea nejustificata a banilor pe tot felul de achizitii militare, la pomeni electorale create de politica socialista de atatia si atatia ani, sub forma de stimulente, subventii, sporuri, pensii, salarii etc. Cam dificil, nu? Nu vezi ce s-a intamplat in Italia, in Parlament? A venit si Berlusconi cu o idee, sa se mai reformeze sistemul de pensii, pentru reducerea deficitului bugetar, si gata fandacsia. S-au luat stimabilii la paruiala pe acolo de ziceai ca e gala K1.

Coana Romanica sa stii ca e nitel suparata si ea pe tine. Paritatea euro/leu, bunaoara, joaca in functie de cum se canta la tine in batatura. Deci se vad asa, in zare, niste accize marite pentru 2012. Inevitabil, inflatie. Cum ar veni, o sa ma scotocesc de inca un leu, cel putin, ca sa imi iau pachetul de tigari, cel de toate zilele. Ca sa nu mai zic de celelalte. Ei, asta nu e frumos, coana Elado. Mai e panica, ca o sa cada bancile cu capital grecesc, si ca o sa fie haos pe la noi, dar pe asta nu prea o halesc. Vorbim alta data, tot la sezlongul asta te gasesc, nu?

Stii ca majoritatea creditorilor sunt banci sau institutii private, nu state. De aia, la cum se desfasoara treburile, daca acum o fi chestia de crize suverane de datorii ale statelor, cand o sa fii trimisa la sol, chestia o sa se remodeleze in falimente bancare. Da` uite ca lumea inca te imprumuta.

Solutii ar fi, teoretic. Mai un moratoriu de plati ( stergere a unei parti din datorii) , mai prelungim scadenta imprumutului, da` lucram un pic si la dobanda, mai acordam o perioada de gratie ( in care nu platesti rate, da` iti faci ordine prin casa si mai astupi gaurile pe unde ti se scurg banii ), mai scadem dobanda, hai, sa nu zici ca suntem haini. Sau, mai drastic, sa se infiinteze un consiliu, cu reprezentanti de la creditori, si unul din partea ta. Pus de principiu, ca oricum va sta de mascota. Nu va avea cam nici un cuvant de spus. Sa se ocupe ei de incasarile la buget. Nasol e ca, atunci, vei pierde controlul a orice inseamna finante publice. Plus ca nici populatia nu pare asa de multumita. Si asta e doar inceputul. La cum au zburat Molotoavele prin aer, aia cu consiliul ar trebui sa-si faca sediu-buncar, undeva, intr-o zona retrasa, sub pamant.

Insa eu cred ca, inevitabil o sa dai cu curu` de pamant si o sa te declari invinsa si depasita. Si o mare parte din debite or sa dispara in neant. C-asa-i in tenis! Si or sa vina tepuitii si or sa se certe intre ei ca vulturii, care sa ia ciosvarta mai mare, deasupra lesului tau aburind.

Deocamdata, atitudinea ta, cum si-au dat seama si altii, e ca in filmul ala celebru, cu Zorba Grecul. Muntele de bani investiti se duce dracu`, totul se face moloz, si tu, in rol de Zorba, la vederea prapadului, te ridici de pe nisip si incingi o sarba traditionala specifica, un sirtaki . Eventual si cu pagubitii. Pana la urma, te doare in tohas. Nu erau banii tai, deci, de ce sa-ti para rau? “Decat sa ne certam, hai mai bine un dans vesel sa dansam”. Baga, maestre!

P.S.: Sa scuzati modul in care arata poza, da` mi s-a parut de exceptie ideea cu Venus din Milo.

Related posts:

1. Propunere pentru lume
2. A iubi frumosul/ a investi in frumos
3. Romani, va ordon, fuga la Bucuresti!

- In primul rand, am devenit dependent. Nu ca ar fi un lucru de care sa ma mandresc. Stiu ca e contraproductiv si ma imbib de informatii inutile, tot stau holbat pe timeline, ca ochii de boschetar pe felia de pizza din vitrina.

- Twitter e mult mai aerisit. Nu cred ca o sa se produca si aici acea invazie de trista amintire care a cocalarizat Facebook-ul. Au incercat multi sa vada care e treaba, dar majoritatea au renuntat. N-au inteles cu ce se mananca. Spre usurarea mea fiindca, printre cei care au cedat, sigur se afla si un procent semnificativ de “lacuste” de pe Facebook.

- Pentru a-i da follow unui om, cel mai sigur e sa-i urmaresti ciripelile. Ce zice, despre ce zice, ce link-uri da, il cunosti personal, ai auzit de el ca e vreun “influencer”, e un troll notoriu etc. Motivele pentru care decizi sa te iei de urma lui sunt exacte si precise. Chestiune de gust pana la urma.

-Reclama pe Twitter e mult mai subtila, nu te agaseaza cu nimic.

- De multe ori, Twitter-ul se transforma intr-un minichat. Chiar daca suna banal, conversatiil respective se poarta sub 140 de caractere ( zic de Twitter-ul clasic ), deci trebuie sa fii infipt, concentrat si cat mai hatru intr-un spatiu cat mai comprimat pentru a putea sustine dialogul.

- In functie de ce oameni urmaresti, esti conectat permanent la surse de stiri si noutati. O chestie care iti da senzatia ca esti in mijlocul evenimentelor. “Construiesti” istoria in timp ce se naste.

- E sursa de umor, special creat sau involuntar. Comic de limbaj, comic de situatie, comic de personaj.

- E o sursa insemnata de promovare. Chiar daca nu are acoperirea Facebook, Twitter-ul are totusi o greutate mai mare prin RT-uri. Un share se poate da la orice cacat, RT-ul apare mai greu ca initiativa.

- Cand chat-ul devine prea public, treci pe DM-uri. Din nou, trebuie sa fii concis si la obiect.

- Are o interfata simpla, fara zorzoane, un design ce pastreaza o relatie prietenoasa cu retina obosita, de om cu ochii lipiti toata ziua de monitor.

- Hashtag-ul, acel diez care transforma orice tema ( atata timp cat cuvintele se scriu fara spatiu intre ele, daca e vorba de un grup ) intr-un topic de discutie, si daca e mentionat destul de frecvent, devine trending topic.

Si altele. Acuma, eu nu am scris asta de reclama, vreau Twitter-ul curat in continuare fara elemente alogene. E doar o comparatie de user care foloseste ambele retele sociale. De Google + n-am prea multe de zis, inca nu mi-am bagat nasul pe-acolo mai amanuntit. So keep Twitter safe and crash the Facebook for all I care! Insa imi fac griji degeaba, speciile respective de oameni nici macar nu citesc bloguri, pentru inceput.

Related posts:

1. Putin despre Twitter
2. Ce mai face Twitter-ul (text scris cu peste 140 de caractere)
3. Follow + twitter = ?

Acuma hai s-o luam de la radacini. Sa reiteram motivul principal al declansarii crizei, cu niste adaugiri pe care nu cred ca le stiati. Din salba de presedinti americani se facea ca i-a venit randul lui Jimmy Carter sa guverneze. Tipul era de stanga. Adica considera ca statul ar trebui sa-si bage nasul mai insistent in economie. E teoria din cealalta parte a spectrului de optiuni. In partea opusa se afla ideile de dreapta. Ei, nea Carter ( care se avea bine si cu iubitul nostru conducator, Ceausescu ) a clocit o lege prin care li s-a permis oricarui amarastean sa isi ia o casa. Chiar daca nu avea cu ce. Legea era colorata peste tot de populism. Pe ea scria “Combinatie”. Pentru voturi si pentru largirea bazinului electoral. Cam cum vin astia cu galetile si kilu` de ulei, o data la 4 ani, sugerandu-ne fin sa tintim inspirat cu stampila sigla partidului la alegeri. Pomana electorala.

Dupa Carter, a venit Bill Clinton. Care a impuns-o in ritm sustinut. Legea, zic. Lasati hahaielile in spate, acolo, ca nu era vorba de Monica Lewinsky. Pentru aia saraci, sa aiba un acoperis deasupra capului. Si uite asa au inceput bancile sa loveasca cu credite fara fundamente in populatie. Pe fond legal, obligate de dispozitia respectiva. Pentru ca amenintau bancile sa se prabuseasca, aceste ipoteci, devenite toxice intre timp, au fost pasate, vandute unor corporatii. Institutii create de stat. Astea le-au reconvertit in obligatiuni, si le-au dat mai departe. Pentru ca erau guvernamentale, deci statul american gira pentru ele, obligatiunile s-au imprastiat meteoric prin toate colturile lumii. Ce, nu ai fi avut incredere in niste hartii sustinute de aceasta tara, monument de belsug si de seriozitate?

Apoi, simultan, s-a pompat la bula imobiliara. Ca cica imobiliarele erau noua revolutie, erau domeniul care avea sa dea urmatorul impuls major dezvoltarii economice. Perfect logic, nu? Asa ca bancile au ieftinit creditele. Cumparati case, baieti, dar numai cumparati. Si cand s-au facut socotelile si s-a tras linie, a venit furtuna. Si a luat cu ea tot: slujbe, bani, case. Si cum bugetele nationale, scuturate bine, nu mai faceau fata cheltuielilor sociale, statele au alergate dupa imprumuturi de la banci, imprumuturi peste limita. Si acum, in State si in Europa pandeste o amenintare si mai funesta. Criza datoriilor suverane. Ironic, nu? Aceleasi state care au sarit sa ajute bancile sa nu se scufunde. Nu fac si bancile acum un gest sa ajute statele? Nu, ati innebunit?

Niciodata nu am inteles de ce s-a dizlocat atata amar de banet pentru a scoate bancile din hazna. Daca nu te mai poti sustine singura, ramai in criza de lichiditati, asta e, inchizi obloanele si te retragi din scena. Nu vii cu mana intinsa la stat. Asta e capitalismul pur? Sau e capitalism socialist? Sau socialism capitalist? Ai plasat imprumuturi in Grecia, desi presimteai ca nu mai vezi grosul banilor inapoi? Nu astepta de la nemti sa te salveze. Falimenteaza, daca nu ai incotro! ” Banca X e prea mare ca sa fie lasata sa se prabuseasca”. Sa mori tu?!

Si revenind la proteste. Cine sunt beligerantii? In majoritate, tineri. Care urla la Stat, partas la declansarea crizei, sa rezolve. Oricum e posibil. Tineri care nu cred ca au muncit la viata lor indeajuns incat sa dea piept la modul realist cu sistemul. Nu par nedreptatiti ai sortii, cu jugul greu al capitalismului atarnat de grumazuri. Pun pariu ca se revoltau ei pentru orice altceva, daca nu erau cod maro ( atentie, se anunta vremuri cacanii din punct de vedere economic ). Sunt studenti, ai caror babaci au tras din greu sa-i trimita sa faca facultate. Si in lipsa de ocupatie, au descoperit avantul revolutionar. Si asa considera ei ca se vindeca capitalismul. Cu injectii de socialism, de etatism, uitand ca de fapt, capitalismul schioapata dupa lovituri repetate la gioale date de socialism. Care e un sistem ireprosabil, nu? Ati vazut cu totii in trecut cate probleme a solutionat. Pe unele chiar permanent si pentru totdeauna. Milioane de probleme pe doua picioare.

Daca sunteti din Bucuresti, vedeti ca exista si “Occupy Bucharest”. Trageti o fuga si fiti solidari cu rebelii americani. Jos bancile! Jos capitalismul! Sus…..ce?

Related posts:

1. Bancile si legea buclucasa
2. 5 ani de Iasi, cazari cu peripetii (2)
3. Pretul benzinei – scurt tratat de explicatii

Asadar, nimanui nu ii mai pasa si nu e mai asa de atent la tot ce misca in hip-hop. E perioada in care se aplica proverbul ” ce e prea mult strica”. Si, totusi, din marea de aspiranti, s-au desprins cativa tipi, care au reusit sa ocupe nitel din memoria calculatorului. Cativa dintre ei ar fi J. Cole, Wale, Drake, Big K.R.I.T., XV sau Asher Roth. Astia au inteles cum sta streaba si au folosit toata vanzoleala de pe net ca atu. Insa cu explozia de informatii din zilele noastre, fanii sufera de deficit de atentie si de concetrare. De asta zic ca e o mare realizare sa captezi atentia publicului si sa-l tii constant in priza. Si cred ca Kendrick Lamar a reusit asta.

Multi MC-ii nu mai au motivatie. Muzica geme de laude si de masturbari la adresa persoanei proprii. E si asta o parte din rap, bineinteles, dar problema ca, de multe ori, oamenii scuipa doar rime legate de aspectul asta. Nu mai vorbesc prea multi de problemele sociale. O fi din cauza ca Obama sta de exemplu confortabil in scaunul lui din Biroul Oval, si majoritatea artistilor rap sustinatori in timpul campaniei sale au uitat pentru ce au luptat atunci. Daca va amintiti, a fost o adevarata nebunie si un val de simpatie urias pentru primul presedinte negru al tarii. Cum sa-i mai spui acum sistemului sa te pupe calduros in cur, sub o creanga de vasc, daca presedintele “tau” e parte integranta din angrenaj acum. Asa se intampla si cu rasismul, care e viu si bine mersi dar e ocultat. Adevarul e ca nimeni nu se mai gandeste la ce nu merge bine in societate.

E o noua generatie de MC-ii. Sunt oamenii care un crescut conectati la net, vorbind la celulare si jucandu-se pe XBox. Informatia e la un click distanta, iar asta i-a transformat pe toti in niste lenesi incurabili. O generatie care inghite tot ce le este servit din punct de vedere istoric, fara sa mai caute si alte surse de informare si sa filtreze ce sunt invatati. Pentru cei din S.U.A., ce au insemnat Martin Luther King, Malcolm X sau Panterele Negre pentru progresul drepturilor civile la populatia de culoare, ramane in ceata. Ii admiram cu totii pe 2Pac sau Biggie, dar suntem prea tineri sa ne conectam cu adevarat la muzica lor. Mai degraba suntem fani pentru a ne alinia la trend, ca sunt “legende”. Nu le atac mostenirea, dar poate un fan de rasa noua sa spuna daca si el crede asta sincer si sa explice de ce?

De asta Kendrick Lamar se evidentiaza fata de restul. Are doar 24 de ani, dar gandeste mult mai matur pentru varsta lui. Are foamea de a fi cel mai bun, dar nu se considera “doar un alt rapper”. Multi spun ca el e cel care se apropie cel mai mult de nivelul lui 2Pac. Kendrick Lamar a realizat o multime intr-un timp scurt. Si omul e polivalent. Poate sa-ti puna in versuri o poveste sau poate sa-ti faca praf un MC la un battle. E hibrid, are spiritul de investigatie al unui reporter, pasiune si lirism.
Poate sa-ti povesteasca ca avertizare istoria unei femei lipsite de orice orizont, facandu-si veacul la colt de strada, sa-si arda detractorii, sa-ti descrie cum sexul, bautura si iarba iti pot ajuta viata, sa-ti reliefeze lupta si sacrificiile unor Bobby Seale sau Huey Newton fara sa isi rupa firul. Totul cu aceeasi naturalete si aceeasi ravna.

E “conscious” dar nu in halul in care sa devina prea complicat de inteles pentru public. Poate sa creeze muzica in care sa ne regasim cu totii. Slalomeaza cu usurinta printre subiecte, si e unul dintre putinii rapperi care mi-au starnit curiozitatea in a afla in ce consta mesajul din spatele piesei “HiiiPower” de pe albumul “Section.80″.

Omul vine de pe strazile din Compton, Los Angeles. Nu fost niciodata intr-o banda, a ramas neatarnat. Nu e la fel ca cei din anturajul sau, dar toti cei din grupul lui se pot regasi in ce canta el. Sunt multe motive pentru care fanii il admira. Unii se identifica cu el pentru ca pur si simplu e nascut in California, altii ii apreciaza sensibilitatea la climatul social. Si orice mare rapper din istorie a avut ceva de zis, nu a scuipat doar rime arbitrare. Iar Kendrick Lamar nu a avut nevoie nici macar de sustinere de la vreo fata cunoscuta si celebra gen Jay-Z sau Kanye West, ca sa iasa in fata. Talentul sau i-a fost de ajuns pentru asta. I-a fost de ajuns sa lucreze in prezent cu Dr. Dre, i-a fost de ajuns ca J. Cole, alta tanara speranta, sa isi doreasca un proiect colaborativ cu el, i-a fost de ajuns ca albumul de debut sa isi dispute deja locul de albumul anului.

Kendrick Lamar e unul din MC-ii care imi aduc aminte ca hip-hop-ul poate supravietui in continuare. Va recomand cu caldura albumul de debut, “Section 80″, dar incercati sa-l ascultati de mai multe ori. La primul contact s-ar putea sa nu va placa asa de mult. Insa, in timp, ti se infige sub piele si ajungi sa il pui la sectiunea “Repeat”.

Chem in boxa “acuzatilor” unul dintre putinii fani adevarati ai muzicii rap care imi citesc blogul, numitul Cojan, sa imi zica ce parere are de om? Ii dam unda verde?

No related posts.

Regimul Antonescu si ce s-a intamplat exact in acea perioada au fost trecute sub tacere in perioada comunista. Maresalul a devenit subiect tabu. Si asa a ramas pana in zilele noastre. E privit ca o pata neagra in istoria noastra. De altfel, implicarea efectiva a Romaniei in fenomenul Holocaustului a fost recunoscuta relativ recent, in 2003, odata cu publicarea raportului Wissel.

Romania nu a fost caz singular. In multe tari central si est-europene, s-au propagat regimuri de extrema dreapta. Ce s-a intamplat la Odessa s-a pierdut intr-o forma de amnezie colectiva. Romania Mare a incalcat repetat drepturile minoritatilor in perioada interbelica. Romania Mare a nutrit sentimente antisemite. Patriarhul Miron Cristea, de exemplu, ca lider al guvernului, a emis un document prin care li se retragea cetatenia a peste 200.000 de evrei romani. Carol al II-lea a renuntat in`38 voluntar la Constitutia din `23 si a deturnat tara de pe drumul democratiei. Asta si cu concursul unor intelectuali care au reactionat in cel mai bun caz ciudat. Un Noica, un Cioran sau un Eliade sunt exemple de carturari care au publicat opere cu viziuni extremiste. Si ar fi necesara o dezbatere publica azi pe aceste teme, pentru ca istoria tinde sa se repete si atitutidinile radicale si xenofobe incoltesc din nou pe teritoriul Europei.

Ce s-a intamplat pe frontul de Est poate fi incadrat la categoria purificare etnica. Se spune ca regimul fascist de-atunci avea ambitii de crearea a unui fel de imperiu romanesc. Acelasi regim care si-a abandonat cetatenii in urma ultimatumului sovietic din `40, cand URSS-ul a smuls inapoi Basarabia si Bucovina, a gasit pretextul sa se revanseze, trimitand la moarte sigura sau captivitate in lagare sute de mii de soldati romani, in numele unei himere. Angrenare intr-un razboi care nu era al nostru. Iar pentru reintregire, evreii basarabeni si ucrainieni reprezentau o problema. Trebuia rezolvata.

Si cum gena tradarii ne era inserata in codul genetic, acelasi regim s-a lepadat de Antonescu in `44, ca de o masea stricata. Si am pornit la razboi, aliati cu dusmanul initial, prilej exemplar de a mai pieri degeaba alti si alti soldati romani. Si se poate scrie despre asta la nesfarsit.

Noi nu am scapat inca de traumele comunismului. Poate e prea mult sa mai ducem in spate si povara exterminarii evreilor. Dar e necesar sa ne privim in oglinda si sa supunem la o dezbatere publica subiectul, chiar daca atarna greu in constiinta nationala. Mai ales ca vremurile incep sa semene. Si acum, ca si atunci exista o criza a valorilor, exista o clasa politica compromisa, exista o lipsa de coeziune acuta in randurile societatii, exista o dizolvare a statului ca entitate.

Romania si-a asumat pozitia oficial in privinta Holocaustului. Dar…poate ar trebui ca un oficial, in speta presedintele, sa aiba curajul sa se duca la Odessa si sa isi asume public responsabilitatea pentru ce s-a intamplat acolo. Ar fi injositor? Nu cred. Ar fi un gest tardiv? Poate, dar ar fi de apreciat. E de admirat faptul ca o natiune e in stare sa isi recunoasca sincer toate mizeriile din istorie. Ar fi de admirat daca am fi in stare sa ne asumam greselile facute de predecesori. Ar fi de admirat daca am mai da la o parte un val de ceata de pe ochi.

Si nu…nu sunt evreu, nu sunt agitator, nu cred ca exagerez. Cred doar ca e timpul pentru o reparatie morala.

Related posts:

1. Let`s clean this shit up!
2. Regrete si iar regrete
3. Satul romanesc in cadere libera

Parerea la modul nuantat. Din exterior ce poate sa faca un om de PR?: raspundem la mail-uri, dam like-uri, comentam, cautam sa ne imprietenim cu toata lumea. Ne implicam in organizari de evenimente. Facem totul sa cream legaturi. Ok, nu pare nimic rau aici. Capeti vizibilitate. Obtii influenta. Toata lumea te place. Te percep ca persoana aia de gasca, de comitet, care are de impartit o vorba buna pentru oricine. Dar cu cat strangi mai multi “prieteni” cu atat creste si presiunea exercitata asupra ta. Pentru ca se inmultesc asteptarile.

Pentru ca e imposibil din partea unui om normal sa nu aiba antipatii si persoane pe care pur si simplu nu le inghite, chiar cu riscul de a muri de inanitie. Eu, de exemplu, am “sindromul” antipatiei instante. E de-ajuns sa petrec cateva minute in prezenta anumitor persoane, la prima vedere, care sa-mi devina brusc nesuferite. Pur si simplu. Fara argumente obiective. E alta logica. Nu imi place fata lui, ma cac pe el. Si caut sa-i evit compania sau daca devine stresant il fac sa inteleaga sa elibereze terenul. E in natura umana sa displaca si chiar sa urasca. Ura e unul dintre cele mai puternice sentimente care bate la fund si dragostea de multe ori, pentru ca e o linie subtire intre ele.

Cu o comunitate de prieteni si cunostinte legate in jurul sau, si implicit, in jurul brand-ului pe care il reprezinta, pentru ca brand-ul respectiv trebuie sa ajunga cumva in atentia publicului, un om de PR incepe sa mearga pe linie subtire. E imposibil sa poti sa-i impaci pe toti. Mai ales, daca te “imprietenesti” cu toti ciumetii, care se umfla in pene pentru un dram de atentie din partea ca, recte “persoana importanta” si pot sari calul in orice moment. Si atunci, cum iesi din conflict? Se poate intampla oricand, deci cat te poti controla incat sa te retragi onorabil din paruiala? Cat poti lasa de la tine si inghiti? Cat rezisti pana il bagi sanatos in pizda ma-sii pe respectivul, scuzati-mi ironia fina? Unde se termina compromisul? Orice remarca mai acida sau nervoasa care iti scapa poate sa-ti stirbeasca imaginea anterioara, perceptia celorlalti, erodarea brand-ului pe care-l reprezinti si asa mai departe. Mi se pare o meserie extrem de riscanta.

De asta unii umbla cu lumanarea si le testeaza limitele celor care lucreaza in PR. Pentru ca nu e pentru oricine. Trebuie sa fii painea lui Dumnezeu in persoana, ca sa ierti, sa uiti, sa treci mai departe, sa eviti elegant atacurile, sa ai puterea sa zambesti desi iti blestemi zilele cateodata, cand te simti prins la mijloc intre reactia ta fireasca si pericolul de a-ti destrama comunitatea daca calci in strachini si sa se duca pe pustii toata munca de-atunci.

Asta nu par sa inteleaga fatucile alea care se reped ca mustele sa dea la SNSPA si la alte facultati cu denumiri pompoase ” Comunicare&Co.” Si pe urma isi fac treaba de mantuiala. Si dau senzatia aia de plastic, legatura si simpatie superficiala in numele unui interes. Senzatie de piele rece, jilava de soparla. Iar daca o parte din ele chiar iubesc si cred in ceea ce fac, sunt dezinteresate si pun oamenii pe primul loc si pe urma cerintele din fisa postului, ma inclin. Dar e lupta psihologica in primul rand, si asta mi se pare cea mai grea sarcina. Sa-ti calci pe inima in numele functiei. Sa vii acasa si sa musti din perna de ciuda si frustrare, pentru ca, cu toate ca ai cele mai bune si pure intentii, lumea inca te judeca gresit si nu iroseste nici o ocazie sa te atace. Cu un psihic fragil nu ajungi departe in domeniul asta. Dar, deh, asa s-a calit ostasul sovietic.

No related posts.