Tanti Merkel si nea Sarkozy ( sa-ti traiasca frantuzoaica aia mica, apropo, nu dai si matale un cognac ? ) tot se scobesc prin buzunare sa incerce sa te salte din hau, basca ca se cearta si cu ceilalti din UE sa fie state de treaba si sa dea si ele acolo, dupa mana si dupa suflet, sa ajunga de cheta. Si au fost intelegatori, nu poti sa zici nu. Te-au iertat de 100 de meleoarde de euro. Ba ti-au mai livrat inca 130. Adica ai 200 de dat, se taie 100, si se mai imprumuta 130. Circ pe sarma, fratica!

Lumea e cu ochii pe tine, coana Elado, ca nu mai poate Euro sa doarma de grija ta. Si asa stiu europenii ca or sa evita marasmul. Creand alte datorii, umfland la alea existente pana cand ce rezulta nu o sa mai poata fi platit in vecii vecilor. Ei, si atunci, iti vei declara, linistita si impacata, falimentul.

Ca n-ar fi prima oara. Cu falimentul tot faci casa buna din secolul IV incoace. Si crah din ala, asumat public, sa-l vada toata lumea. Salba de ani 1826, 1843, 1893, 1932 sigur iti provoaca fiori. Sau ai devenit imuna deja? Nu e ca si cum ai fi singurul stat care s-a trezit cu buzunarele intoarse pe dos.

Uite, de exemplu, la madam Italia. Ea n-are decat aproape 2 trilioane de euro datorie. Deci la tine e parfum. Da` stai linistita, ca jupanii Europei pregatesc un mare plan de salvare si pentru suratele tale zvapaiate si suferinde. Deocamdata poseda doar un sfert de trilion. Au promis ca il inmultesc si scot din palarie 1 trilion. Cum? Prin “vehicule speciale de investiti” si alte artificii financiare impermeabile pentru intelesul omului de rand. Da` n-ai tu treaba, se descurca ei.

Stii, draga Elada, ca singura solutie de bun-simt ar fi sa tai pana la sange din cheltuielile publice, ca din datoriile alea bugetare ti-a venit tie necazul pe cap. Dar asta inseamna sa renunti la parazitismul coruptiei, la jaful din sistemul bugetar, la spargerea nejustificata a banilor pe tot felul de achizitii militare, la pomeni electorale create de politica socialista de atatia si atatia ani, sub forma de stimulente, subventii, sporuri, pensii, salarii etc. Cam dificil, nu? Nu vezi ce s-a intamplat in Italia, in Parlament? A venit si Berlusconi cu o idee, sa se mai reformeze sistemul de pensii, pentru reducerea deficitului bugetar, si gata fandacsia. S-au luat stimabilii la paruiala pe acolo de ziceai ca e gala K1.

Coana Romanica sa stii ca e nitel suparata si ea pe tine. Paritatea euro/leu, bunaoara, joaca in functie de cum se canta la tine in batatura. Deci se vad asa, in zare, niste accize marite pentru 2012. Inevitabil, inflatie. Cum ar veni, o sa ma scotocesc de inca un leu, cel putin, ca sa imi iau pachetul de tigari, cel de toate zilele. Ca sa nu mai zic de celelalte. Ei, asta nu e frumos, coana Elado. Mai e panica, ca o sa cada bancile cu capital grecesc, si ca o sa fie haos pe la noi, dar pe asta nu prea o halesc. Vorbim alta data, tot la sezlongul asta te gasesc, nu?

Stii ca majoritatea creditorilor sunt banci sau institutii private, nu state. De aia, la cum se desfasoara treburile, daca acum o fi chestia de crize suverane de datorii ale statelor, cand o sa fii trimisa la sol, chestia o sa se remodeleze in falimente bancare. Da` uite ca lumea inca te imprumuta.

Solutii ar fi, teoretic. Mai un moratoriu de plati ( stergere a unei parti din datorii) , mai prelungim scadenta imprumutului, da` lucram un pic si la dobanda, mai acordam o perioada de gratie ( in care nu platesti rate, da` iti faci ordine prin casa si mai astupi gaurile pe unde ti se scurg banii ), mai scadem dobanda, hai, sa nu zici ca suntem haini. Sau, mai drastic, sa se infiinteze un consiliu, cu reprezentanti de la creditori, si unul din partea ta. Pus de principiu, ca oricum va sta de mascota. Nu va avea cam nici un cuvant de spus. Sa se ocupe ei de incasarile la buget. Nasol e ca, atunci, vei pierde controlul a orice inseamna finante publice. Plus ca nici populatia nu pare asa de multumita. Si asta e doar inceputul. La cum au zburat Molotoavele prin aer, aia cu consiliul ar trebui sa-si faca sediu-buncar, undeva, intr-o zona retrasa, sub pamant.

Insa eu cred ca, inevitabil o sa dai cu curu` de pamant si o sa te declari invinsa si depasita. Si o mare parte din debite or sa dispara in neant. C-asa-i in tenis! Si or sa vina tepuitii si or sa se certe intre ei ca vulturii, care sa ia ciosvarta mai mare, deasupra lesului tau aburind.

Deocamdata, atitudinea ta, cum si-au dat seama si altii, e ca in filmul ala celebru, cu Zorba Grecul. Muntele de bani investiti se duce dracu`, totul se face moloz, si tu, in rol de Zorba, la vederea prapadului, te ridici de pe nisip si incingi o sarba traditionala specifica, un sirtaki . Eventual si cu pagubitii. Pana la urma, te doare in tohas. Nu erau banii tai, deci, de ce sa-ti para rau? “Decat sa ne certam, hai mai bine un dans vesel sa dansam”. Baga, maestre!

P.S.: Sa scuzati modul in care arata poza, da` mi s-a parut de exceptie ideea cu Venus din Milo.

Related posts:

1. Propunere pentru lume
2. A iubi frumosul/ a investi in frumos
3. Romani, va ordon, fuga la Bucuresti!

- In primul rand, am devenit dependent. Nu ca ar fi un lucru de care sa ma mandresc. Stiu ca e contraproductiv si ma imbib de informatii inutile, tot stau holbat pe timeline, ca ochii de boschetar pe felia de pizza din vitrina.

- Twitter e mult mai aerisit. Nu cred ca o sa se produca si aici acea invazie de trista amintire care a cocalarizat Facebook-ul. Au incercat multi sa vada care e treaba, dar majoritatea au renuntat. N-au inteles cu ce se mananca. Spre usurarea mea fiindca, printre cei care au cedat, sigur se afla si un procent semnificativ de “lacuste” de pe Facebook.

- Pentru a-i da follow unui om, cel mai sigur e sa-i urmaresti ciripelile. Ce zice, despre ce zice, ce link-uri da, il cunosti personal, ai auzit de el ca e vreun “influencer”, e un troll notoriu etc. Motivele pentru care decizi sa te iei de urma lui sunt exacte si precise. Chestiune de gust pana la urma.

-Reclama pe Twitter e mult mai subtila, nu te agaseaza cu nimic.

- De multe ori, Twitter-ul se transforma intr-un minichat. Chiar daca suna banal, conversatiil respective se poarta sub 140 de caractere ( zic de Twitter-ul clasic ), deci trebuie sa fii infipt, concentrat si cat mai hatru intr-un spatiu cat mai comprimat pentru a putea sustine dialogul.

- In functie de ce oameni urmaresti, esti conectat permanent la surse de stiri si noutati. O chestie care iti da senzatia ca esti in mijlocul evenimentelor. “Construiesti” istoria in timp ce se naste.

- E sursa de umor, special creat sau involuntar. Comic de limbaj, comic de situatie, comic de personaj.

- E o sursa insemnata de promovare. Chiar daca nu are acoperirea Facebook, Twitter-ul are totusi o greutate mai mare prin RT-uri. Un share se poate da la orice cacat, RT-ul apare mai greu ca initiativa.

- Cand chat-ul devine prea public, treci pe DM-uri. Din nou, trebuie sa fii concis si la obiect.

- Are o interfata simpla, fara zorzoane, un design ce pastreaza o relatie prietenoasa cu retina obosita, de om cu ochii lipiti toata ziua de monitor.

- Hashtag-ul, acel diez care transforma orice tema ( atata timp cat cuvintele se scriu fara spatiu intre ele, daca e vorba de un grup ) intr-un topic de discutie, si daca e mentionat destul de frecvent, devine trending topic.

Si altele. Acuma, eu nu am scris asta de reclama, vreau Twitter-ul curat in continuare fara elemente alogene. E doar o comparatie de user care foloseste ambele retele sociale. De Google + n-am prea multe de zis, inca nu mi-am bagat nasul pe-acolo mai amanuntit. So keep Twitter safe and crash the Facebook for all I care! Insa imi fac griji degeaba, speciile respective de oameni nici macar nu citesc bloguri, pentru inceput.

Related posts:

1. Putin despre Twitter
2. Ce mai face Twitter-ul (text scris cu peste 140 de caractere)
3. Follow + twitter = ?

Acuma hai s-o luam de la radacini. Sa reiteram motivul principal al declansarii crizei, cu niste adaugiri pe care nu cred ca le stiati. Din salba de presedinti americani se facea ca i-a venit randul lui Jimmy Carter sa guverneze. Tipul era de stanga. Adica considera ca statul ar trebui sa-si bage nasul mai insistent in economie. E teoria din cealalta parte a spectrului de optiuni. In partea opusa se afla ideile de dreapta. Ei, nea Carter ( care se avea bine si cu iubitul nostru conducator, Ceausescu ) a clocit o lege prin care li s-a permis oricarui amarastean sa isi ia o casa. Chiar daca nu avea cu ce. Legea era colorata peste tot de populism. Pe ea scria “Combinatie”. Pentru voturi si pentru largirea bazinului electoral. Cam cum vin astia cu galetile si kilu` de ulei, o data la 4 ani, sugerandu-ne fin sa tintim inspirat cu stampila sigla partidului la alegeri. Pomana electorala.

Dupa Carter, a venit Bill Clinton. Care a impuns-o in ritm sustinut. Legea, zic. Lasati hahaielile in spate, acolo, ca nu era vorba de Monica Lewinsky. Pentru aia saraci, sa aiba un acoperis deasupra capului. Si uite asa au inceput bancile sa loveasca cu credite fara fundamente in populatie. Pe fond legal, obligate de dispozitia respectiva. Pentru ca amenintau bancile sa se prabuseasca, aceste ipoteci, devenite toxice intre timp, au fost pasate, vandute unor corporatii. Institutii create de stat. Astea le-au reconvertit in obligatiuni, si le-au dat mai departe. Pentru ca erau guvernamentale, deci statul american gira pentru ele, obligatiunile s-au imprastiat meteoric prin toate colturile lumii. Ce, nu ai fi avut incredere in niste hartii sustinute de aceasta tara, monument de belsug si de seriozitate?

Apoi, simultan, s-a pompat la bula imobiliara. Ca cica imobiliarele erau noua revolutie, erau domeniul care avea sa dea urmatorul impuls major dezvoltarii economice. Perfect logic, nu? Asa ca bancile au ieftinit creditele. Cumparati case, baieti, dar numai cumparati. Si cand s-au facut socotelile si s-a tras linie, a venit furtuna. Si a luat cu ea tot: slujbe, bani, case. Si cum bugetele nationale, scuturate bine, nu mai faceau fata cheltuielilor sociale, statele au alergate dupa imprumuturi de la banci, imprumuturi peste limita. Si acum, in State si in Europa pandeste o amenintare si mai funesta. Criza datoriilor suverane. Ironic, nu? Aceleasi state care au sarit sa ajute bancile sa nu se scufunde. Nu fac si bancile acum un gest sa ajute statele? Nu, ati innebunit?

Niciodata nu am inteles de ce s-a dizlocat atata amar de banet pentru a scoate bancile din hazna. Daca nu te mai poti sustine singura, ramai in criza de lichiditati, asta e, inchizi obloanele si te retragi din scena. Nu vii cu mana intinsa la stat. Asta e capitalismul pur? Sau e capitalism socialist? Sau socialism capitalist? Ai plasat imprumuturi in Grecia, desi presimteai ca nu mai vezi grosul banilor inapoi? Nu astepta de la nemti sa te salveze. Falimenteaza, daca nu ai incotro! ” Banca X e prea mare ca sa fie lasata sa se prabuseasca”. Sa mori tu?!

Si revenind la proteste. Cine sunt beligerantii? In majoritate, tineri. Care urla la Stat, partas la declansarea crizei, sa rezolve. Oricum e posibil. Tineri care nu cred ca au muncit la viata lor indeajuns incat sa dea piept la modul realist cu sistemul. Nu par nedreptatiti ai sortii, cu jugul greu al capitalismului atarnat de grumazuri. Pun pariu ca se revoltau ei pentru orice altceva, daca nu erau cod maro ( atentie, se anunta vremuri cacanii din punct de vedere economic ). Sunt studenti, ai caror babaci au tras din greu sa-i trimita sa faca facultate. Si in lipsa de ocupatie, au descoperit avantul revolutionar. Si asa considera ei ca se vindeca capitalismul. Cu injectii de socialism, de etatism, uitand ca de fapt, capitalismul schioapata dupa lovituri repetate la gioale date de socialism. Care e un sistem ireprosabil, nu? Ati vazut cu totii in trecut cate probleme a solutionat. Pe unele chiar permanent si pentru totdeauna. Milioane de probleme pe doua picioare.

Daca sunteti din Bucuresti, vedeti ca exista si “Occupy Bucharest”. Trageti o fuga si fiti solidari cu rebelii americani. Jos bancile! Jos capitalismul! Sus…..ce?

Related posts:

1. Bancile si legea buclucasa
2. 5 ani de Iasi, cazari cu peripetii (2)
3. Pretul benzinei – scurt tratat de explicatii

Asadar, nimanui nu ii mai pasa si nu e mai asa de atent la tot ce misca in hip-hop. E perioada in care se aplica proverbul ” ce e prea mult strica”. Si, totusi, din marea de aspiranti, s-au desprins cativa tipi, care au reusit sa ocupe nitel din memoria calculatorului. Cativa dintre ei ar fi J. Cole, Wale, Drake, Big K.R.I.T., XV sau Asher Roth. Astia au inteles cum sta streaba si au folosit toata vanzoleala de pe net ca atu. Insa cu explozia de informatii din zilele noastre, fanii sufera de deficit de atentie si de concetrare. De asta zic ca e o mare realizare sa captezi atentia publicului si sa-l tii constant in priza. Si cred ca Kendrick Lamar a reusit asta.

Multi MC-ii nu mai au motivatie. Muzica geme de laude si de masturbari la adresa persoanei proprii. E si asta o parte din rap, bineinteles, dar problema ca, de multe ori, oamenii scuipa doar rime legate de aspectul asta. Nu mai vorbesc prea multi de problemele sociale. O fi din cauza ca Obama sta de exemplu confortabil in scaunul lui din Biroul Oval, si majoritatea artistilor rap sustinatori in timpul campaniei sale au uitat pentru ce au luptat atunci. Daca va amintiti, a fost o adevarata nebunie si un val de simpatie urias pentru primul presedinte negru al tarii. Cum sa-i mai spui acum sistemului sa te pupe calduros in cur, sub o creanga de vasc, daca presedintele “tau” e parte integranta din angrenaj acum. Asa se intampla si cu rasismul, care e viu si bine mersi dar e ocultat. Adevarul e ca nimeni nu se mai gandeste la ce nu merge bine in societate.

E o noua generatie de MC-ii. Sunt oamenii care un crescut conectati la net, vorbind la celulare si jucandu-se pe XBox. Informatia e la un click distanta, iar asta i-a transformat pe toti in niste lenesi incurabili. O generatie care inghite tot ce le este servit din punct de vedere istoric, fara sa mai caute si alte surse de informare si sa filtreze ce sunt invatati. Pentru cei din S.U.A., ce au insemnat Martin Luther King, Malcolm X sau Panterele Negre pentru progresul drepturilor civile la populatia de culoare, ramane in ceata. Ii admiram cu totii pe 2Pac sau Biggie, dar suntem prea tineri sa ne conectam cu adevarat la muzica lor. Mai degraba suntem fani pentru a ne alinia la trend, ca sunt “legende”. Nu le atac mostenirea, dar poate un fan de rasa noua sa spuna daca si el crede asta sincer si sa explice de ce?

De asta Kendrick Lamar se evidentiaza fata de restul. Are doar 24 de ani, dar gandeste mult mai matur pentru varsta lui. Are foamea de a fi cel mai bun, dar nu se considera “doar un alt rapper”. Multi spun ca el e cel care se apropie cel mai mult de nivelul lui 2Pac. Kendrick Lamar a realizat o multime intr-un timp scurt. Si omul e polivalent. Poate sa-ti puna in versuri o poveste sau poate sa-ti faca praf un MC la un battle. E hibrid, are spiritul de investigatie al unui reporter, pasiune si lirism.
Poate sa-ti povesteasca ca avertizare istoria unei femei lipsite de orice orizont, facandu-si veacul la colt de strada, sa-si arda detractorii, sa-ti descrie cum sexul, bautura si iarba iti pot ajuta viata, sa-ti reliefeze lupta si sacrificiile unor Bobby Seale sau Huey Newton fara sa isi rupa firul. Totul cu aceeasi naturalete si aceeasi ravna.

E “conscious” dar nu in halul in care sa devina prea complicat de inteles pentru public. Poate sa creeze muzica in care sa ne regasim cu totii. Slalomeaza cu usurinta printre subiecte, si e unul dintre putinii rapperi care mi-au starnit curiozitatea in a afla in ce consta mesajul din spatele piesei “HiiiPower” de pe albumul “Section.80″.

Omul vine de pe strazile din Compton, Los Angeles. Nu fost niciodata intr-o banda, a ramas neatarnat. Nu e la fel ca cei din anturajul sau, dar toti cei din grupul lui se pot regasi in ce canta el. Sunt multe motive pentru care fanii il admira. Unii se identifica cu el pentru ca pur si simplu e nascut in California, altii ii apreciaza sensibilitatea la climatul social. Si orice mare rapper din istorie a avut ceva de zis, nu a scuipat doar rime arbitrare. Iar Kendrick Lamar nu a avut nevoie nici macar de sustinere de la vreo fata cunoscuta si celebra gen Jay-Z sau Kanye West, ca sa iasa in fata. Talentul sau i-a fost de ajuns pentru asta. I-a fost de ajuns sa lucreze in prezent cu Dr. Dre, i-a fost de ajuns ca J. Cole, alta tanara speranta, sa isi doreasca un proiect colaborativ cu el, i-a fost de ajuns ca albumul de debut sa isi dispute deja locul de albumul anului.

Kendrick Lamar e unul din MC-ii care imi aduc aminte ca hip-hop-ul poate supravietui in continuare. Va recomand cu caldura albumul de debut, “Section 80″, dar incercati sa-l ascultati de mai multe ori. La primul contact s-ar putea sa nu va placa asa de mult. Insa, in timp, ti se infige sub piele si ajungi sa il pui la sectiunea “Repeat”.

Chem in boxa “acuzatilor” unul dintre putinii fani adevarati ai muzicii rap care imi citesc blogul, numitul Cojan, sa imi zica ce parere are de om? Ii dam unda verde?

No related posts.

Regimul Antonescu si ce s-a intamplat exact in acea perioada au fost trecute sub tacere in perioada comunista. Maresalul a devenit subiect tabu. Si asa a ramas pana in zilele noastre. E privit ca o pata neagra in istoria noastra. De altfel, implicarea efectiva a Romaniei in fenomenul Holocaustului a fost recunoscuta relativ recent, in 2003, odata cu publicarea raportului Wissel.

Romania nu a fost caz singular. In multe tari central si est-europene, s-au propagat regimuri de extrema dreapta. Ce s-a intamplat la Odessa s-a pierdut intr-o forma de amnezie colectiva. Romania Mare a incalcat repetat drepturile minoritatilor in perioada interbelica. Romania Mare a nutrit sentimente antisemite. Patriarhul Miron Cristea, de exemplu, ca lider al guvernului, a emis un document prin care li se retragea cetatenia a peste 200.000 de evrei romani. Carol al II-lea a renuntat in`38 voluntar la Constitutia din `23 si a deturnat tara de pe drumul democratiei. Asta si cu concursul unor intelectuali care au reactionat in cel mai bun caz ciudat. Un Noica, un Cioran sau un Eliade sunt exemple de carturari care au publicat opere cu viziuni extremiste. Si ar fi necesara o dezbatere publica azi pe aceste teme, pentru ca istoria tinde sa se repete si atitutidinile radicale si xenofobe incoltesc din nou pe teritoriul Europei.

Ce s-a intamplat pe frontul de Est poate fi incadrat la categoria purificare etnica. Se spune ca regimul fascist de-atunci avea ambitii de crearea a unui fel de imperiu romanesc. Acelasi regim care si-a abandonat cetatenii in urma ultimatumului sovietic din `40, cand URSS-ul a smuls inapoi Basarabia si Bucovina, a gasit pretextul sa se revanseze, trimitand la moarte sigura sau captivitate in lagare sute de mii de soldati romani, in numele unei himere. Angrenare intr-un razboi care nu era al nostru. Iar pentru reintregire, evreii basarabeni si ucrainieni reprezentau o problema. Trebuia rezolvata.

Si cum gena tradarii ne era inserata in codul genetic, acelasi regim s-a lepadat de Antonescu in `44, ca de o masea stricata. Si am pornit la razboi, aliati cu dusmanul initial, prilej exemplar de a mai pieri degeaba alti si alti soldati romani. Si se poate scrie despre asta la nesfarsit.

Noi nu am scapat inca de traumele comunismului. Poate e prea mult sa mai ducem in spate si povara exterminarii evreilor. Dar e necesar sa ne privim in oglinda si sa supunem la o dezbatere publica subiectul, chiar daca atarna greu in constiinta nationala. Mai ales ca vremurile incep sa semene. Si acum, ca si atunci exista o criza a valorilor, exista o clasa politica compromisa, exista o lipsa de coeziune acuta in randurile societatii, exista o dizolvare a statului ca entitate.

Romania si-a asumat pozitia oficial in privinta Holocaustului. Dar…poate ar trebui ca un oficial, in speta presedintele, sa aiba curajul sa se duca la Odessa si sa isi asume public responsabilitatea pentru ce s-a intamplat acolo. Ar fi injositor? Nu cred. Ar fi un gest tardiv? Poate, dar ar fi de apreciat. E de admirat faptul ca o natiune e in stare sa isi recunoasca sincer toate mizeriile din istorie. Ar fi de admirat daca am fi in stare sa ne asumam greselile facute de predecesori. Ar fi de admirat daca am mai da la o parte un val de ceata de pe ochi.

Si nu…nu sunt evreu, nu sunt agitator, nu cred ca exagerez. Cred doar ca e timpul pentru o reparatie morala.

Related posts:

1. Let`s clean this shit up!
2. Regrete si iar regrete
3. Satul romanesc in cadere libera

Parerea la modul nuantat. Din exterior ce poate sa faca un om de PR?: raspundem la mail-uri, dam like-uri, comentam, cautam sa ne imprietenim cu toata lumea. Ne implicam in organizari de evenimente. Facem totul sa cream legaturi. Ok, nu pare nimic rau aici. Capeti vizibilitate. Obtii influenta. Toata lumea te place. Te percep ca persoana aia de gasca, de comitet, care are de impartit o vorba buna pentru oricine. Dar cu cat strangi mai multi “prieteni” cu atat creste si presiunea exercitata asupra ta. Pentru ca se inmultesc asteptarile.

Pentru ca e imposibil din partea unui om normal sa nu aiba antipatii si persoane pe care pur si simplu nu le inghite, chiar cu riscul de a muri de inanitie. Eu, de exemplu, am “sindromul” antipatiei instante. E de-ajuns sa petrec cateva minute in prezenta anumitor persoane, la prima vedere, care sa-mi devina brusc nesuferite. Pur si simplu. Fara argumente obiective. E alta logica. Nu imi place fata lui, ma cac pe el. Si caut sa-i evit compania sau daca devine stresant il fac sa inteleaga sa elibereze terenul. E in natura umana sa displaca si chiar sa urasca. Ura e unul dintre cele mai puternice sentimente care bate la fund si dragostea de multe ori, pentru ca e o linie subtire intre ele.

Cu o comunitate de prieteni si cunostinte legate in jurul sau, si implicit, in jurul brand-ului pe care il reprezinta, pentru ca brand-ul respectiv trebuie sa ajunga cumva in atentia publicului, un om de PR incepe sa mearga pe linie subtire. E imposibil sa poti sa-i impaci pe toti. Mai ales, daca te “imprietenesti” cu toti ciumetii, care se umfla in pene pentru un dram de atentie din partea ca, recte “persoana importanta” si pot sari calul in orice moment. Si atunci, cum iesi din conflict? Se poate intampla oricand, deci cat te poti controla incat sa te retragi onorabil din paruiala? Cat poti lasa de la tine si inghiti? Cat rezisti pana il bagi sanatos in pizda ma-sii pe respectivul, scuzati-mi ironia fina? Unde se termina compromisul? Orice remarca mai acida sau nervoasa care iti scapa poate sa-ti stirbeasca imaginea anterioara, perceptia celorlalti, erodarea brand-ului pe care-l reprezinti si asa mai departe. Mi se pare o meserie extrem de riscanta.

De asta unii umbla cu lumanarea si le testeaza limitele celor care lucreaza in PR. Pentru ca nu e pentru oricine. Trebuie sa fii painea lui Dumnezeu in persoana, ca sa ierti, sa uiti, sa treci mai departe, sa eviti elegant atacurile, sa ai puterea sa zambesti desi iti blestemi zilele cateodata, cand te simti prins la mijloc intre reactia ta fireasca si pericolul de a-ti destrama comunitatea daca calci in strachini si sa se duca pe pustii toata munca de-atunci.

Asta nu par sa inteleaga fatucile alea care se reped ca mustele sa dea la SNSPA si la alte facultati cu denumiri pompoase ” Comunicare&Co.” Si pe urma isi fac treaba de mantuiala. Si dau senzatia aia de plastic, legatura si simpatie superficiala in numele unui interes. Senzatie de piele rece, jilava de soparla. Iar daca o parte din ele chiar iubesc si cred in ceea ce fac, sunt dezinteresate si pun oamenii pe primul loc si pe urma cerintele din fisa postului, ma inclin. Dar e lupta psihologica in primul rand, si asta mi se pare cea mai grea sarcina. Sa-ti calci pe inima in numele functiei. Sa vii acasa si sa musti din perna de ciuda si frustrare, pentru ca, cu toate ca ai cele mai bune si pure intentii, lumea inca te judeca gresit si nu iroseste nici o ocazie sa te atace. Cu un psihic fragil nu ajungi departe in domeniul asta. Dar, deh, asa s-a calit ostasul sovietic.

No related posts.

Occidentul e acuzat in principal ca a raspuns cu incetineala, daca nu chiar cu morcov in fund, la fierberile sociale din lumea araba din nordul Africii. N-au vazut miscari pentru eliberare, au vazut doar crearea unei supape prin care integrismul si fundamentalismul islamic s-ar fi imprastiat prin tot Orientul Mijlociu. Nu cred ca e cazul.

Prin ce se intampla acum pe-acolo, se poate afirma ca istoria nu o fac doar cei cu biografii celebre. Istoria se mai face si de jos, de la clasele nemultumite. Nu i se poate atribui vreun rol de lider explicit cuiva anume pentru toate aceste revolte. Nu a vazut nimeni in viitor printr-un glob de cristal ca asa ceva se putea produce. Asa cum nimeni nu s-a asteptat la caderea Zidului Berlinului si la dezmembrarea colosului sovietic si a satelitilor sai, incepand din `89. Evenimentele de acum seamana intr-o oarecare masura cu ce s-a intamplat atunci. Rascoala, rasturnare de regim, urmari politice pe viitor. Istoria nu s-a scris inca.

Ce e impresionant e ca scanteia s-a aprins de la un simplu tunisian care si-a dat foc din protest, intr-un oras oarecare. De aici s-a declansat marea vanzoleala. Putem sa-l numim un fel de parinte al revolutiilor. Gestul sau a dat semnalul de trezire. Rude awakening. Popoarele care s-au ridicat impotriva stapanirii traiau de decenii intregi sub bocanc. Regimuri corupte pana la radacina, clase privilegiate, guvernanti, camarile, averi imense adunate si depozitate in strainatate. Toate astea in paralel cu saracie, somaj, educatie si sisteme de sanatate precare, care tineau marea majoritate a populatiei la granita dintre supravietuire si foamete. Orice ascensiune economico-sociala era compromisa din fasa de coruptia endemica si sistemul putred parazitat de nepotisme si partizanate.

Totusi se spune ca nu s-ar fi ajuns aici fara un factor ce s-a comportat ca declansator: globalizarea. E revolutia informatiei. Nu mai poti tine un popor in intuneric, nu-i mai poti fabrica realitatea, ca pe vremuri. Toate mediile de informare, televiziunea, telefonia mobila, Internetul, Twitter, Facebook, blogurile, au deschis ochii si i-au obligat pe acei oameni sa vada diferenta intre conditiile lor de trai barbar si ce se intampla prin alte colturi ale lumii. Si au permis totodata protestatarilor sa se organizeze si sa dea un sens si un coeziune la ceea ce era perceput intial ca o miscare haotica si dezorganizata.

Sa trecem la reactii. Occidentul nu a schitat nimic la inceput. Pe urma au venit cu declaratii impaciuitoare indemnand la negocieri. In loc sa-i sprijine pe aceia care au iesit pe strazi strigand “Libertate!” si “Dreptate!”, vesticii le-au intors spatele. Au dezamagit profund. Ei n-au vazut decat o amenintare. Amenintarea ca radicalismul islamic sa se propage in intregul Orient Mijlociu si sa dea nastere la regimuri fanatice religioase ca cel din Iran.

Cei care s-au revoltat nu s-au revoltat totusi pentru ca vor sa fie condusi de nu stiu ce clerici obtuzi si radicali, cu legea musulmana in mana. E o miscare pentru niste idealuri: oportunitati de munca, imbunatatirea standardelor de trai, presa libera, alegeri libere, libertate politica, combaterea coruptiei. Daca tot era adeptul acestor valori, Occidentul ar fi trebuit sa se ralieze la proteste si sa sprijine manifestantii. Ar fi schimba unele lucruri, in lupta contra tiranilor. O viitoare prietenie cu un Orient Mijlociu liber si modernizat era de preferat.

Acum, mai mult ca niciodata, exista aceasta posibilitate. Inainte de aceste revolte populare, colaborarea parea improbabila. Modul in care s-a comportat Occidentul in actiunile din Irak si Iran nu a generat motive de optimism, privind implicarea europenilor in lumea araba. Acum, insa, prejudecatile culturale si rasiale pot fi date la o parte. Popoarele exploatate au dovedit ca libertatea nu e doar un concept gol si abstract. E un mijloc prin care se poate scapa de tiranie, o cale prin care o societate sa traiasca intr-un cadru legal, sigur si cu optiuni de evolutie si progres.Pe filiera a ceea ce s-a petrecut in Asia, America Latina si In URSS, Europa trebuie sa demonstreze ca poate sa se solidarizeze activ si poate transforma tarile din Orientul Mijlociu in teritorii libere, lucru benefic pentru intreg globul, pana la urma.

Pe de alta parte, nu stiu daca recenta interventie militare impotriva lui Gadaffi e tintita doar spre alungarea dictatorului si ajutarea insurgentilor. Libia detine cele mai mari rezerve de petrol din Africa, totusi.

No related posts.

Eu am avut noroc in liceu. Am cautat sa prind informatiile de baza de la inceput, dintr-a noua. Am beneficiat astfel de o lumina buna in ochii profesorului. Care mi-a fost si diriginte. Sa traiti, venerabile domn! Am beneficiat si de aura de sursa de copiat pentru celelalte colege ( doar colege ), care pierdusera startul cu asimilarea de la inceput. Salut, fetele, va pupa Bibi. Da` o bere n-ati fi dat si voi, mo, pentru impartasirea efortului intelectual de a-ti face temele regulat si de a le transforma in open source la clasa. Insa, chiar daca eram privit cu ochi buni, tot ma treceau apele cand ne asculta dirigu`. Ne verifica prin sondaj. Faceam calcule complexe in functie de notele din catalog si de numarul de ascultari anterioare, sa incercam sa ghicim care e urmatoarea victima dusa la esafod. De obicei, nu ne ieseau socotelile. Asta ne obliga sa ne scremem si sa fim cat de cat pregatiti. Fiecare cu cat il lasau aptitudinile. Trebuie sa recunosc ca dirigul ne-a insuflat un respect si o rusine fata de dumnealui, fara prea mare efort. Nu degeaba era cel mai batran profesor din liceu. Era harsait corespunzator in metode de a stimula elevul, sa baiguie niste raspunsuri acolo macar, nu sa se uite ca curca-n lemne, mut ca o lebada in ochii lui.

Si da-i neicusorule: cazuri, declinari, conjugari, traduceri, aport la vocabular de cuvinte noi, recitari de versuri in diverse ritmuri si intonatii, analiza la partile de vorbire, analize la fraze, sintaxa, impartiri in propozitii. Texte care isi schimbau topica si ordinea cuvintelor si te luptai ca eroul sa le descalcesti sensul si logica. Cauta prin dictionar, fa insemnari palmate prin el, uita-te cu schepsis sa nu observe dirigul ca aveai scheme si scheme de declinari, grade de comparatie la adjective, conjugari si timpuri ale verbelor. Erau pline dictionarele imprumutate de la biblioteca de mazgaleli si corecturi. Nu degeaba latina era considerata un fel ” matematica ” a profilului de filologie. Mie mi s-a parut cea mai solicitanta materie. Si tezele, tezele, fratica. Desi erau de regula de nivel mediu, tot iti tremura mana pe pix ca gresesti un amanunt si caci batul pentru toata lucrarea. Ca, deh, vroiam sa avem si note cu medii mari, ca asa erau pretentiile mai justificate sau nu pentru filologie.

Dirigul ne mai intretinea cu diverse anecdote, povestioare si snoave despre romani in timpul orelor. Stia totusi sa imbine materia scortoasa de predat cu mici imixtiuni narative sa mai destinda atmosfera. Se putea citi pe fata lui cat era de pasionat de limba si cultura latina. Plus ca preda si greaca veche la universitate. Un om al literelor desavarsit, stapanindu-si perfect cunostintele. Asa chiar ajunsesem sa imi placa si mie la un moment dat latina si tot ce era legat de ea. Am iesit dintr-a 12-a toba de carte. Pe masura ce au trecut anii insa, cunostintele mi s-au disipat si s-au sters treptat din memorie. Ceva cumva asemanator cu ce mi s-a intamplat in privinta englezei, studiate si ea la nivel intensiv in liceu, si cazand apoi in paragina din moment ce nu mi-am mai imbogatit cunostintele mai departe. Deci, acum sunt aproape tabula rasa cu latina. Poate mi-as mai aminti unele chestii daca as incerca sa exemplu sa analizez un verb, un substativ, un adjectiv acolo, sau sa declin, nu stiu, silva, -ae ( declinare I, da? ). Insa, per total, tabloul e cetos. Si tot nu m-am edificat. De ce a simtit nevoia sistemul sa ne bage atatea informatii in tartacuta legate de o limba aproape putrezita in prezent? Not the slightest clue. Vae victis! Am capitulat.

Related posts:

1. Graiesti moldoviniesti?
2. A funny review

O fi si vorba de tipologii umane. Poate multi bloggeri s-au apucat de scris pentru ca le e mai facil sa se exprime asa. Vorbele nu pot cuprinde de multe ori tot ceea ce ar vrea ei sa imparta si sa comunice exteriorului. Poate unora chiar le place mai mult sa asculte si sa asiste la discutii, decat sa se integreze pe subiect si sa devina si ei parti ale dialogurilor si polemicilor. Prefera sa o arda in stil de observator, si eventual, sa isi comunice impresiile dupa eveniment, pe blog. N-as spune ca e ceva rau dar…

Dar e necesar totusi un efort de vointa. Daca tot ai de gand sa treci de la perceptia de blog = hobby la perceptia de blog = brand, sau chiar full-time job. Iar legaturile sociale reale se leaga cel mai bine in offline, nu te poti rezuma doar sa inchegi interactiuni exclusiv pe spatele retelelor sociale sau cu ajutorul altor mijloace artificiale. Pentru ca da, raman artificiale, chiar daca au revolutionat modul in care oamenii pot comunica intre ei. Nu depasesc valoarea unei intrevederi si a unui schimb de idei petrecut intre oameni in carne si oase, nu intre avataruri.

Cu alte cuvinte, dati-va drumul la socializare in offline. Intalniti-va, tachinati-va, sustineti-va parerile, contrati-va parerile, glumiti, certati-va, implicati-va in proiecte comune. Cunoasteti-va intre voi personal. Activati-va. Omul e animal social, cum zicea Platon, ( bine e si conditionat social, dar asta e alta poveste). De aici decurg avantajele, atat mutuale in interiorul unei comunitati si in folosul ei luat ca intreg, cat si pentru fiecare in parte, la nivel individual.

Related posts:

1. Despre bloggeri si relatia lor cu cititorii, varianta hardcore
2. Blog Olympics @Iasi
3. Comunicat cu invitatie

In fine, treaba e ca se impute situatia. In UE, fumatorii o duc greu de tot cu fumatul in locuri publice. In Anglia, bunaoara, patria pub-urilor si a betivanelii organizate de weekend, de te taie sa iti administrezi doza de nicotina ( dependenta fizica pe bune, cica ) iesi matale frumusel pana afara in fata localului, impreuna cu alti napastuiti de viciu si de legislatie si tragi fuguta tutunul in tine, mai ales cand e iarna afara si te pisca frigul de organism. Deh, nasol.

Spre asta ne indreptam si noi catinel. E lobby generalizat impotriva tigarilor. Pe de o parte pretul saltand constant, pe de alta parte legi anti-fumat itindu-se la orizont si venind la inchidere dau la moral serios in randurile fumatorilor. Dar, totusi, sa iesi afara la izolare, doar pentru ca ai cazut intr-o patima caracteristica multor semeni si tre s-o potolesti, seamana a segregare. La o bere si o sueta iti vine cel mai aprig sa fumezi. Te uiti in jur, intr-un bar, cel putin jumatate din musterii fumeaza. Nu e greu sa se constituie majoritate de 50% + 1 si sa avem castig de cauza. Suna infantil, stiu. Pai interziceti si alcoolul, ca si ala dauneaza. Si, cu perspectiva de-a fuma la gura intrarii ( asta daca o sa mai ai voie si acolo ) din jumate in jumate de ora, eu unul prefer sa stau acasa. Si patronii stabilimentelor stiu asta. O sa li se goleasca serios locatiile daca legea vede lumina zilei in Monitorul Oficial.

Cred ca exista varianta asta si e si pusa in aplicare. Unele localuri isi rezerva dreptul de a permite fumatul in interior, altele nu. Cel mai echitabil. Ca nefumator, alegi. Ori cu, ori fara. Oricum, sunt atatea de luat in considerare si de avut in vedere incat nu ii dau prea multi sorti de izbanda la propunerea respectiva.

P.S. Promotoarea ideii e Manuela Mitrea, sotia lui Miron “Manivelu” Mitrea. Sforarul a fumat un pic la viata lui, si acum a dat-o pe tigari electronice, pe care le savureaza direct in Parlament. Au nicotina, dar expiri doar aburi inofensivi. Cine stie, i-o fi fost frica Manuelei de eventuale accese de impotenta cauzate de abuzul de tutun si de varsta respectabila al lui Mitrea, si a zis sa dreaga busuiocul cat mai e timp . E posibil ca in numele impiedicarii coborarii steagului in berna la domnul Mitrea, noi sa fim uschiti din incinta pe viitor daca ne mananca pe trahee de o pipa.

Related posts:

1. Romani, va ordon, fuga la Bucuresti!
2. Hai sa fumam mai economic macar ( P )
3. Thank you for smoking